Asa am ajuns sa am o firma de comunicare. Nu mi-a parut deloc rau. Sigur, cifra de afaceri e mult peste ce-mi imaginam ca ar putea fi salariul meu de ziarist. Dar, mai ales, toate defectele mele de angajat de multinationala, de rotita intr-un angrenaj de proportii s-au dovedit calitati la mine la firma. Primul meu defect era gura mare. Angajatul de multinationala trebuie mai curand sa ciuleasca urechile, decat sa vorbeasca. Pe cont propriu, toate platitudinile referitoare la abilitati de comunicare sunt reale. La multinationala, oamenii de care depindeam fugeau de ideile mele, fiindca nu erau in excel-urile lor. Pe cont propriu, dau un “insert row” si gata.
La multinationala, esti invatat sa respecti numarul de soferi, metrii patrati de mocheta, adica multinationala. La propriul IMM, afli ca economia are nevoie de tot mai multe firme mici. Se vede in cifra mea de afaceri - si nu sunt singurul. Companiile mari au nevoie de strategii de internet, politicienii vor bloguri, toata lumea vrea traininguri si ameliorari: de comunicare, imagine, televiziune.
E grozav cand verifici contul si vezi ca factura a fost platita, dar cel mai bine e atunci cand stii ca si clientul a primit pentru ea mai mult decat era stabilit. Ca ai avut succes. In plus, multinationalele sunt orientate catre profit, iar IMM-urile “se bucura” fiindca le merge peste asteptari, prin urmare, sunt deschise la risc si la idei noi. Surplusul nu trebuie impartit la actionari, fiindca acestia nu exista.
Mai e si duzina de colaboratori, deloc de duzina. Pe care nu poti decat sa-i supraplatesti, nu numai fiindca reputatia ta de angajator e, inevitabil, sub a multinationalei, ci si fiindca ei sunt ce erai tu acum doi ani. Vrei sa fie multumiti. E adevarat, numai la multinationala inveti ca exista si ceva numit buget, orar de lucru, costum, ca s-ar putea sa nu fii extraordinar de diferit de ceilalti. Pana la proba contrarie, esti si tu un contopist, la fel ca “ei”. Dar, una peste alta, situatia e cel mai bine descrisa de un scheci al celor de la Monty Python: Terry Jones joaca rolul unui contabil care se duce la John Cleese, specialist in resurse umane, si ii spune ca doreste sa devina dresor de lei. Cleese il intreaba ce experienta are in domeniu, iar Jones afirma ca are o palarie de dresor. E caraghios, totusi: leii sunt intr-adevar usor de dresat. Mai ales daca sunt noi.
