Scopul fundamental al NATO a ramas insa acelasi: apararea colectiva a statelor membre, garantata prin articolul V al tratatului fondator (un atac impotriva unui stat membru este un atac impotriva intregii Aliante, iar aceasta raspunde ca un tot). Numai ca modul in care NATO isi urmareste acest obiectiv a trebuit sa se adapteze situatiei de dupa Razboiul Rece. Intreaga transformare a strategiei sale se datoreaza aparitiei unor noi riscuri si amenintari. De la tancurile si rachetele nucleare ale URSS, riscurile s-au extins la terorism, razboaie civile, disolutia unor state, crize umanitare in vecinatatea granitelor NATO si necesitatea de a asigura securitatea energetica a statelor membre.
Creata ai 1949, pentru a se opune Uniunii Sovietice, aflata in plina expansiune a sferei sale de influenta, NATO a cunoscut botezul focului abia in 1995, in Bosnia-Hertegovina, intr-un context cu totul nou, la patru ani de la dizolvarea URSS. In momentul izbucnirii conflictului din fosta Iugoslavie, NATO avea 16 membri, nu stabilise niciun parteneriat cu alte state si nu a actionat in alte zone decat cele stabilite prin tratatul fondator, adica in America de Nord, Europa si Atlanticul de Nord. In acest moment, NATO are zece noi membri, printre care si Romania, si a semnat parteneriate cu state de pe trei continente. Totodata, peste 60.000 de militari ai Aliantei desfasoara operatiuni militare, de mentinere a pacii sau umanitare in Afganistan, Kosovo si Africa. Este relevant ca, in 2003, NATO a infiintat un Comandament al Transformarii, destinat adaptarii Aliantei la noile sale misiuni, iar incepand cu 2006, Alianta dispune de o forta de reactie rapida navala, terestra si aeriana, formata din 25.000 de militari.
Toate aceste noi operatiuni s-au desfasurat pe baza unor concepte strategice, adoptate in 1991 si in 1999 si amendate cu ocazia summiturilor NATO. Un nou asemenea document se asteapta a fi elaborat la summitul jubiliar al NATO, in 2009. In viziunea actualului secretar general al NATO, acest nou document ar trebui sa arate clar, intr-o Carta Atlantica, ceea ce NATO isi doreste sa fie: “o comunitate de valori, care cauta sa promoveze aceste valori, dar care este gata sa le apere atunci cand sunt amenintate”. In cadrul Aliantei exista insa dezacorduri atat asupra definirii amenintarii, cat si a modului in care aceasta ar trebui contracarata. Pericolele au devenit globale, difuze, transnationale si asimetrice, asa incat unele voci cer extinderea rolului NATO dincolo de spatiul transatlantic, in timp ce altii contesta dreptul - si oportunitatea - asumarii unor asemenea sarcini. La fel de disputata este propunerea introducerii in strategia Aliantei a doctrinei loviturii preventive, care urmareste sa preintampine un atac, mai degraba decat sa riposteze cand el s-a produs deja.
Conflictele inghetate racesc Georgia
Conflictele inghetate din republicile separatiste Abhazia si Osetia de Sud sunt principala arma prin care Rusia urmareste sa impiedice pasii Georgiei catre aderarea la NATO.
Moscova a amenintat regimul prooccidental din fosta republica a URSS ca orice pas concret spre NATO va duce la recunoasterea de catre Rusia a independentei autoproclamate de cele doua republici marioneta, riscand astfel izbucnirea unui conflict militar in regiune. Totodata, prin eventuala aderare a Georgiei, NATO risca sa “importe” conflictele inghetate din fosta URSS, precum si pe cei circa 200.000 de abhazi si osetini care au dobandit cetatenia rusa.
Georgia prezinta atuul unei pozitii strategice deosebite, pe rutele energetice dinspre Asia Centrala spre Europa, care ocolesc teritoriul Rusiei, si poate, astfel, sa contribuie la securitatea energetica europeana. Insa mai multe state NATO, printre care Germania, Franta sau Italia, considera ca aderarea Georgiei trebuie amanata, totul pentru pastrarea unor relatii netensionate cu Rusia.
Pe de alta parte, SUA si statele NATO din estul Europei doresc sa impinga spre rasarit granita NATO si sustin acordarea Planului de Actiuni pentru Aderare pentru Georgia, acesta fiind primul pas catre statutul de membru plin?? al Aliantei.
Provocare
Kosovo, un “stat NATO”
Romania, Spania si Grecia sunt singurii membri NATO care au precizat clar ca nu vor recunoaste independenta fata de Serbia, unilateral proclamata de Kosovo, pe 17 februarie 2007. Gasirea unei strategii pentru asigurarea stabilitatii Kosovo, precum si pentru un angajament al NATO fata de Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si, mai cu seama, fata de Serbia sunt prioritati declarate ale summitului de la Bucuresti, intr-un moment in care alegerile legislative din Serbia, programate in mai, par sa aduca victoria nationalistilor, care propun apropierea de Rusia si secesiunea nordului majoritar sarb al Kosovo. In acest context, Romania, care este considerata un partener de dialog credibil de catre Serbia, atata timp cat nu a recunoscut independenta Kosovo, poate asigura un canal de comunicare intre statele NATO si Belgrad, pentru a preveni izolarea Serbiei fata de Occident. NATO a intervenit in Kosovo in 1999, din ratiuni umanitare, fara a beneficia de o rezolutie ONU, actionand impotriva epurarii etnice declansate de regimul lui Slobodan Milosevici. Ulterior, Alianta a asigurat securitatea provinciei Kosovo, prin intermediul misiunii KFOR, a doua misiune NATO ca amploare dupa cea din Afganistan. In momentul actual, KFOR numara 16.000 de militari. Interventia NATO in Kosovo si declararea independentei provinciei au starnit critici dure din partea Rusiei, care a amenintat ca recunoasterea noului statut al Kosovo va crea un precedent pentru republicile separatiste din fosta URSS, printre care si Transnistria.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
