Quarry Bank Mill este o clădire frumoasă din cărămidă, cu cinci niveluri, situată pe valea râului Bollin, lângă Styal, un sătuc tipic englezesc de la câteva mile de Manchester. A fost construită în 1784 de către negustorul Samuel Greg, care a făcut un profit bun furnizându‑le ţesătorilor din zona Lancashire firele de bumbac necesare. Bumbacul brut era adus de pe plantaţiile cu sclavi ale Americii şi procesat cu ajutorul celei mai moderne invenţii din epocă, maşina de filat umed a lui Richard Arkwright. Mai apoi, Greg a extins fabrica şi a instalat maşini cu abur, alimentate cu cărbuni, pentru a creşte puterea furnizată de apele râului Bollin. Aceste investiţii au produs un salt uriaş în productivitate: pe la 1700, o filatoare cu o roată acţionată de pedală avea nevoie de 200 de ore pentru a produce o livră de fir (cam 453 g). Prin 1820, n‑ar fi avut nevoie de mai mult de o oră.
Jumătate‑jumătate.
Moara lui Greg a făcut parte dintr‑o revoluţie industrială ce a modificat profund ierarhia lumii. Noile tehnologii – invenţiile ce au dus la economii de forţă de muncă, producţia în fabrici, motoarele cu combustibili fosili – s‑au răspândit în alte părţi ale Europei occidentale şi apoi în America.
Primele ţări industrializate (împreună cu câteva ce s‑au dezvoltat mai târziu, cum ar fi Japonia) au reuşit să‑şi protejeze avansul şi să construiască pe această temelie noi tehnologii şi standarde de viaţă.
„Marea divergenţă“ dintre Vest şi restul lumii a durat aproximativ două secole. Moara de la Styal, cândva una dintre cele mai mari din lume, a devenit muzeu. Câteva războaie de ţesut, acţionate de roata morii, produc încă şervete de bucătărie pentru magazinul de cadouri, dar producţia de bumbac s‑a mutat de mult peste hotare, în căutare de salarii mai mici. În prezent, altă schimbare istorică zguduie ierarhia globală. Este vorba de o „mare convergenţă“ în ce priveşte standardele de viaţă, care se desfăşoară odată ce ţările mai sărace adoptă cu tot mai mare viteză tehnologiile, know‑how‑ul şi politicile care au îmbogăţit Vestul. China şi India sunt ţările cele mai mari, cu cea mai rapidă creştere, din această categorie ce vine din urmă, dar avântul de pe pieţele emergente s‑a răspândit şi a cuprins şi America Latină şi Africa.
Iar ritmul convergenţei se accelerează. Ţările împilate de datorii ca Statele Unite au avut creşteri neîndestulătoare după criza financiară. Economiile emergente, care au scăpat din carnaj cu doar câteva julituri, au petrecut mare parte din ultimul an încercând să‑şi controleze boomul economic. Previziunile Fondului Monetar Internaţional arată că ţările emergente luate împreună vor creşte cu aproximativ patru puncte procentuale mai mult decât lumea bogată – atât anul acesta, cât şi cel următor. Dacă FMI va avea dreptate, pieţele emergente (după definiţia Fondului) vor fi responsabile din 2013 pentru mai mult de jumătate din producţia mondială, măsurată după paritatea puterii de cumpărare (PPP).
Unul dintre semnele deplasării puterii economice este faptul că investitorii se aşteaptă la necazuri în ţările bogate, dar par convinşi că pe pieţele emergente nu vor apărea crize. Mulţi consideră lumea bogată ca învechită, împilată de datorii şi în pană de idei – comparativ cu pieţele emergente cele tinere, energice şi cu rate înalte de economisire. Adevărul este mai complicat. Unul din motivele pentru care companiile din zonele emergente sunt dornice să‑şi stabilească un cap de pod în ţările bogate este climatul de afaceri, cu mult mai prietenos decât cel de acasă. Dar recenta succesiune de colapsuri financiare din lumea bogată o face să pară predispusă la crize.
Mahmureala bogaţilor.
Harababura cu ipotecile subprime din America, ce s‑a transformat apoi în dezastrul financiar cunoscut, a avut caracteristicile unei crize din lumea în curs de dezvoltare: fluxuri mari de capital, canalizate de bănci slab reglementate spre creditori din planul doi pentru a finanţa un boom imobiliar. Viteza cu care investitorii în obligaţiuni s‑au îndreptat către Grecia, Irlanda şi Portugalia a fost o reminiscenţă a goanei după câştig dintr‑o economie emergentă, împrumutată excesiv.
Pentru că încă nu există deocamdată pe pieţele emergente nici o piaţă de obligaţiuni suficient de lichidă şi de încredere pe care să se poată refugia, investitorii speriaţi şi‑au plasat banii în titluri ale Trezoreriei americane şi prin alte câteva adăposturi din ţările bogate. Există atât de puţine opţiuni, încât până şi coborârea ratingului datoriei guvernului american de astă‑vară a dat un imbold pentru achiziţia de titluri ale Trezoreriei SUA, aşa luată în derâdere cum era. Într‑adevăr, foamea pieţelor emergente de asemenea obligaţiuni sigure şi lichide este una dintre cele mai profunde cauze ale seriei de crize care au năpăstuit lumea bogată. Ţările în curs de dezvoltare au cumpărat obligaţiuni ale guvernelor din ţările bogate (depozitate ca rezerve valutare) pe post de asigurare împotriva crizelor viitoare. Aceste achiziţii au pus presiune pe dobânzile la termene lungi, aţâţând boomul ce a cuprins creditarea publică şi cea privată.
Astăzi, creşterea şovăielnică a PIB‑ului este ca o mahmureală după boom şi se adaugă senzaţiei de indispoziţie din lumea bogată. Multe familii din America, Marea Britanie şi din alte locuri au început să facă economii drastice ca să‑şi reducă datoriile. Cei care au bani de cheltuit, inclusiv companiile, îi ţin cu două mâini ca să aibă un reazem pentru un viitor nesigur. O nouă specie de firme multinaţionale, din regiunile emergente, obişnuite cu un mediu de afaceri dur acasă, par să fie mai dornice să investească în lumea bogată decât majoritatea firmelor occidentale, care şi‑au pierdut scânteia. Citește articolul în MONEY EXPRESS
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
