Avem un obiectiv ambițios la nivelul Uniunii Europene: neutralitatea climatică până în 2050. Pentru atingerea acestui scop, Comisia Europeană a adoptat Regulamentul NZIA și o serie de acte delegate care impun tuturor producătorilor de petrol și gaze din UE să asigure, până în 2030, o capacitate totală de stocare a dioxidului de carbon de 50 de milioane de tone pe an. La prima vedere, intenția pare rezonabilă. Dar problema apare atunci când aceste obiective comune se transformă în obligații disproporționate pentru unii membri ai Uniunii, iar România este, din păcate, exemplul perfect: este un stat periferic energetic care primește o cotă disproporționată, extrem de împovărătoare. Uitându-ne mai de aproape, vedem că, pentru atingerea scopului propus de Uniune, acesta se raportează nu la cantitatea de emisii de CO₂, ci la capacitatea de producție a entităților desemnate. Pe scurt, o jurisdicție producătoare de gaze naturale trebuie să suporte povara generată de statele membre puternic industrializate, dar care nu au resursele naturale de care dispune aceasta. Și, foarte interesant, Regulamentul „oferă” opțiunea entităților desemnate (adică a producătorilor) să își îndeplinească obligațiile de stocare în altă parte. Cu alte cuvinte, o companie românească ar putea să securizeze capacități de stocare în Olanda, de exemplu. Însă, în acest caz, oare cine va beneficia de această stocare? În mod evident, poluatorii cei mai apropiați, adică cei din Olanda, deoarece companiile cu emisii intensive de CO₂ din România nu ar avea nici infrastructura, nici resursele financiare pentru a-și transporta emisiile până în Olanda. Însă aceștia ar rămâne cu obligațiile privind reducerea emisiilor, decurgând din legislația europeană, și cu penalitățile aferente acestora, care, încet, dar sigur, vor duce la închiderea operațiunilor locale. Vor dispărea astfel alte locuri de muncă, businessuri și venituri la Bugetul de Stat. Astfel, conform Regulamentului și actelor sale de implementare, României i-a fost atribuită o cotă de 10,25 milioane tone CO₂/an (raportat exclusiv la producția internă în perioada 2021–2023), adică aproape 25% din totalul obiectivului Uniunii, în timp ce contribuția României la emisiile industriale ale Uniunii nu depășește 3%. Cu alte cuvinte, o economie care generează o mică fracțiune din emisiile continentale este obligată să suporte o cincime din efortul de stocare. Iar aceasta nu mai este o măsură de mediu, ci una de dezechilibru economic. Pentru producătorii români de gaze, povara acestor cote nu este doar una financiară. Decizia afectează direct capacitatea de investiție, planurile de extindere și competitivitatea față de operatorii din alte state membre care nu se confruntă cu o sarcină similară. Aceste măsuri pot ajunge chiar să genereze închiderea vremelnică a unor active în producție, doar pentru că penalitatea neîndeplinirii cerințelor NZIA, în termenii stabiliți în acest moment, ar avea un impact financiar negativ net superior asupra companiilor, prin comparație cu beneficiile obținute în urma producției. Dar un asemenea impact nu s-ar opri la companiile producătoare, ci s-ar extinde ca o ciumă în economie: ar dispărea locuri de muncă, linii de business ale contractorilor producătorilor de gaze și, poate cel mai important, veniturile statului generate de producția de gaze naturale. Este de neînțeles de ce UE vrea să își sugrume producția internă de gaze, în condițiile în care este mai decisă ca niciodată să taie aprovizionarea cu gaze din Rusia. De unde vom avea gaze în UE în acest caz? Din importuri venite și mai departe? Din LNG? Este absurd. Politicienii de la Bruxelles au impus astfel un efort semnificativ fără a dispune de o analiză de fezabilitate. Regulamentul impune o obligație de rezultat, nu doar de intenție: producătorii trebuie să asigure efectiv dezvoltarea acestor capacități de stocare până în 2030, indiferent de costuri, fezabilitate economică sau disponibilitate tehnică. În practică, acest lucru înseamnă miliarde de euro care trebuie investite într-o perioadă foarte scurtă, într-un domeniu, captarea și stocarea carbonului (CCS), care abia își dezvoltă infrastructura în Europa Centrală și de Est, fără a exista garanția că un asemenea demers va fi, din punct de vedere tehnic și geologic, fezabil.

Un dezechilibru contrar principiilor fondatoare ale Uniunii

Ca jurist cu o vastă experiență în domeniul energiei, precizez că dreptul european se bazează pe două principii fundamentale: „proporționalitatea” și „nediscriminarea”. Orice obligație impusă de instituțiile europene trebuie să fie adecvată, necesară și proporțională cu obiectivul urmărit. Dar, în cazul NZIA, aceste principii par a fi ignorate. Alocarea cotelor de stocare a CO₂ nu a fost precedată de o evaluare transparentă, publică, a criteriilor tehnice. Statele membre și actorii industriali nu au fost consultați într-un mod real. În rezultat, unele țări, printre care România, sunt obligate să compenseze, prin raportare la producția lor de gaze și nu la cantitatea de emisii generată, lipsa de infrastructură sau implicare a altora. Aceasta nu mai este o politică comună, ci o redistribuire arbitrară a sarcinilor. Dar să ne înțelegem bine: producătorii români nu sunt opozanți ai tranziției energetice. Companiile de gaze din România, fie ele de stat sau private, nu contestă direcția europeană de decarbonare. Dimpotrivă, investesc deja în tehnologii de reducere a emisiilor, în modernizarea infrastructurii, în transformarea zăcămintelor epuizate în posibile depozite de CO₂ și chiar în proiecte de hidrogen verde. Însă tranziția energetică nu poate fi sustenabilă dacă rupe echilibrul între obligație și capacitate. Dacă impune sarcini disproporționate celor care pornesc dintr-o poziție economică mai vulnerabilă, tranziția nu devine „verde”, ci „injustă”. În lipsa unui cadru clar de sprijin, prin fonduri europene, parteneriate public-private sau mecanisme de compensare, obligațiile NZIA vor reduce semnificativ investițiile în explorare și în producția de gaze, exact într-un moment în care Europa are nevoie de securitate energetică și de surse locale stabile.

România, un caz-test pentru viitorul coeziunii europene

Cazul României nu este o excepție birocratică, ci, de fapt, trebuie privit drept un test de coerență pentru întreaga Uniune. Dacă un stat membru care respectă regulile și contribuie la securitatea energetică continentală este tratat prin cote arbitrare, semnalul transmis este unul periculos: acela că deciziile strategice pot ignora principiul echității în numele urgenței politice. Și mai îngrijorător este faptul că asemenea măsuri au multe incertitudini, însă un rezultat cert – dezindustrializarea Uniunii Europene și reducerea acesteia la o simplă piață de consum. Adică sclavie economică. Este esențial ca instituțiile europene să revizuiască această alocare și să revină la dialogul cu industria. O politică de mediu eficientă nu se construiește prin sancțiuni și litigii, ci prin cooperare și înțelegerea specificului fiecărei economii naționale. În concluzie, eu cred că echitatea trebuie să fie condiția de bază a tranziției. Niciun stat și nicio companie nu pot susține o tranziție verde construită pe inegalitate structurală. România și producătorii săi de gaze nu cer excepții, ci un proces echitabil și rațional. Tranziția energetică trebuie să fie comună, nu punitivă; bazată pe cooperare, nu pe impunere. O Europă care aspiră la unitate nu poate cere celor mai disciplinați membri să suporte, disproporționat, costurile ambițiilor celorlalți. Iar o Europă care aspiră la supraviețuire economică trebuie să se trezească.