Codul Fiscal prevede ca, in cazul in care o firma romaneasca are o sucursala in strainatate, veniturile sediului permanent se iau in considerare la calculul impozitului pe profit, insa cheltuielile sunt deductibile doar in limita veniturilor din strainatate. Astfel, daca o sucursala inregistreaza pierderi, acestea nu sunt recunoscute din punct de vedere fiscal in Romania. Prin comparatie, o firma romaneasca avand o sucursala in Romania poate deduce integral cheltuielile sucursalei si implicit recunoaste pierderea aferenta acesteia.
Dupa cum este bine stiut, tratatul Comunitatii Europene (CE) statueaza libertatile fundamentale de care beneficiaza operatorii economici care activeaza in UE - printre ele, libertatea de stabilire. Libertatea de stabilire prevede ca legislatia unui stat nu trebuie sa ingradeasca libertatea unei companii de a se stabili intr-un stat membru (inclusiv sub forma unei sucursale). Or, aceasta prevedere din legislatia romaneasca ar putea influenta decizia investitionala a unei firme romanesti. Astfel, o firma care ar dori sa isi extinda activitatea si prospecteaza atat piata locala, cat si pe cea europeana, estimand investitii semnificative la inceput si deci pierderi, va avea un dezavantaj fiscal daca deschide o sucursala in Uniunea Europeana, fata de cazul in care ar deschide o sucursala in Romania.
Aceasta prevedere poate fi considerata o incalcare a libertatii de stabilire. In ce masura poate fi aceasta masura fiscala justificata de un obiectiv conform cu principiile tratatului CE? Daca exista un astfel de obiectiv, se poate sustine ca masura fiscala respectiva il atinge? Si finalmente, daca da, este o masura proportionala sau depaseste cadrul necesar atingerii obiectivului? Ramane de vazut cine se va sesiza mai intai: Comisia Europeana, legiuitorul roman sau firmele romanesti care au sau doresc sa aiba sucursale in strainatate, care ar sustine deducerea pierderilor din strainatate pe motive de nediscriminare.
