Ochii padurii

Pentru vanatorii, drumetii ori strainii rataciti care strabateau dealurile si muntii impaduriti din jurul vaii Oma din preajma Guernicai, in Tara Bascilor, trebuie sa fi fost o surpriza grozava sa descopere deodata, prin anii ’80, printre pinii inalti de pe o creasta si de pe versantii ei, un barbat cu nelipsita-i sapca, scund, nervos, cu privirea agera, deplasandu-se intruna prin noroi si frunze uscate, observand, parca masurand si examinand spatiul intrerupt de busteni grosi ori cufundandu-se intr-o adanca meditatie undeva sus, pe o scaricica demna de Tarzan, alcatuita din crengi si liane. DIALOG MIRACULOS. Pe atunci, Agustín Ibarrola trecuse de cincizeci de ani, dar ori de cate ori intra in acea padure – si o facea adesea, fie si zilnic, pe soare ori pe ploaie, dimineata, seara, ba chiar si noaptea, tremurand, dar hotarat sa simta la fata locului, ca un primitiv neajutorat, efectul ploii torentiale, al tunetelor si fulgerelor in singuratatea codrului – isi redobandea tineretea si copilaria si retraia o experienta care-l marca mai mult decat oricare alta, inclusiv cea petrecuta in temnita pentru militantismul lui antifranchist: vedea grotele de langa Santimamińe si picturile rupestre ce atestau existenta comunitatilor omenesti din regiune in urma cu douazeci de mii de ani.

Citeste mai mult