Alpinistul Horia Colibasanu s-a intors recent dintr-o expeditie in muntii Himalaya, bifandu-si in palmares inca un varf de peste opt mii de metri, Dhaulagiri. In anul 2004, Horia Colibasanu a fost primul roman care a atins varful K2 (8.611 m), iar in 2006 a urcat pe varful Manaslu (8.163 m).
Expeditia, care a durat aproapre o luna, a avut, initial, drept tinta varful Anapurna, pe care grupul a incercat sa il escaladeze, fiind oprit de conditiile atmosferice. Dhaulagiri trebuia sa reprezinte doar o ascensiune de aclimatizare. Alpinistul roman a urcat alaturi de alti cinci alpinisti din Spania, Tara Bascilor, SUA si Elvetia, "un grup de prieteni care s-au hotarat sa incerce un varf", formula cea mai potrivita pentru o expeditie reusita, crede Horia. Aceasta a fost expeditia lui cea mai dificila. "Nu puteam sa beau apa la altitudine si nu ma puteam hidrata. In aceste conditii, mi se spunea sa ma duc jos, in timp ce eu incercam sa urc. Au fost probleme cu avalanse, lipsa corturilor, caderi de zapada noaptea, variante de ascensiune care presupuneau 24 de ore de urcus continuu pentru a prinde o fereastra de vreme buna".
Aventurile decurg una din alta, povestite de Horia. Timpul este, pe munte, un reper care se poate transforma in aliat sau dusman. "Jorge Cochaga, care facea parte din grupul nostru, are sase optmiari urcati. Pe Dhaulagiri, a avut ghinionul de a intarzia la venirea de pe varf, a cazut 800 de metri cu o avalansa, iar cand a ajuns intr-o vale, in apropierea taberei, era intuneric, nu mai avea lanterna, nici piolet. A incercat sa ajunga la tabara, a cazut int-o crevasa, a reusit sa iasa din ea si a inceput sa faca ture pe singura portiune pe care putea umbla. Dupa o noapte in care foarte putini alpinisti ar fi supravietuit, dimineata a reusit sa ajunga in tabara dupa mai mult de 38 de ore de cand plecase. A avut degeraturi, a trebuit sa plece cu elicopterul", isi aminteste Horia.
Pentru ca nu se putea hidrata, alpinistul roman a luat decizia de a urca singur pe varf, mai tarziu, dupa ce urma sa se acomodeze. "A fost una dintre cele mai bune hotarari pe care le-am luat vreodata, pentru ca, daca as fi urcat pana pe varf, am mari dubii daca m-as mai fi intors. Stiam ca, daca nu urc in echipa cu ei, am mari sanse sa nu mai urc deloc in varf, pentru ca sansele sunt cu atat mai mari cu cat echipa este mai puternica". S-a alaturat, insa, unei echipe ruso-cazace, cu care a urcat pe Dhaulagiri. Intoarcerea a fost dificila, dar Horia a reusit sa ajunga cu bine in tabara de baza si sa-si conserve energia pentru a incerca inca un varf de 8.000 de metri: Anapurna, muntele din Himalaya unde au murit cei mai multi alpinisti.
Una dintre marile probleme a fost zapada care se rostogolea si care putea ajunge la baza corturilor ancorate pe o panta foarte inclinata, acoperindu-le. Deseori, alpinistii erau nevoiti sa se trezeasca noaptea pentru a curata zapada.
"Pe Anapurna, cativa alpinisti campati in tabara de baza au fost surprinsi de o avalansa dimineata, doi dintre ei nu au mai reusit sa iasa din cort, al treilea cort a fost dezgropat de o alpinista, dupa ce a sapat cu un briceag timp de o ora si jumatate. Ceilalti doi erau sub doi metri de zapada si nu au mai putut fi salvati. Erau prietenii nostri, asta a fost unul dintre lucrurile care ne-au facut sa ne gandim din nou daca merita sa urcam intr-adevar", spune Horia.
Pe Anapurna, alpinistii au vrut sa faca o ascensiune continua de 24 de ore. "Am urcat toata noaptea, la trei am ajuns la 7.000 m, acolo vantul era foarte puternic si am decis sa ne intoarcem. Prietenul meu, Inachi Ochoa, care are 30 de expeditii la activ, a zis sa coboram, eu am vrut sa mai stam zece minute, poate se mai opreste vantul. Bineinteles ca a continuat sa bata inca patru zile, dar acele zece minute ne-au intarziat, am ajuns intr-o portiune unde exista un culoar de avalansa. Am auzit o avalansa foarte puternica: doua minute nu se putea auzi om cu om. Am avut mari emotii pentru Inachi, care era in fata mea. Dupa ce avalansa s-a linistit, am tipat si l-am auzit raspunzandu-mi. M-am bucurat enorm, pentru ca nici un varf nu se compara cu bucuria de a sti ca prietenul tau e in viata. Cand am ajuns in zona avalansei, am descoperit ca, daca ajungeam acolo, nu am fi avut nici o sansa. Una dintre pozele pe care i le-am facut lui Inachi era cu un bloc imens de gheata si ca acesta erau zeci, sute... Cred ca deja era aproape prea tarziu si a fost o idee buna. Prietenul meu Inachi Ochoa spunea ca intre noi si Anapurna este o singura diferenta importanta: noi avem picioare sa plecam acasa", povesteste alpinistul.
Aventurile lui Horia Colibasanu sunt uimitoare, chiar socante pentru noi, cei care ne ducem viata intre metrouri si trafic, intre serviciu si concedii calme. Pentru el, insa, expeditiile reprezinta viata traita din plin, cu pasiune, in ciuda pericolelor pe care le intampina si a intamplarilor nefericite pe care le traieste de fiecare data. "In absolut toate expeditiile in Himalaya la care am participat au murit minimum doi-trei alpinisti. Aceasta face parte din alpinism, este un sport periculos, dar modul in care sunt construit imi permite sa traiesc intens acest sport, iar aceste senzatii si sentimente intense au pretul lor. Unii considera acest mod de viata absurd si inutil, important fiind a trai mult. Eu consider ca o viata lipsita de pasiune si de provocari reale duce la o amortire a simturilor si la o stare semivegetativa de care imi este mult mai teama decat de a-mi pierde viata", spune Horia Colibasanu.
Optiunile personale sunt foarte importante pe munte: "Nu o data, persoane care au continuat ascensiuni atunci cand eu am renuntat pentru moment au ajuns pe varf cu o saptamana inaintea mea, dar au platit cu amputari si luni de spitalizare din cauza degeraturilor. Dupa trei expeditii reusite in Himalaya, ma pot lauda nu cu trei varfuri de 8.000 de metri, ci cu faptul ca cele mai mari probleme fizice au fost cateva bataturi, in timp ce colegii de expeditie au avut edem pulmonar, fracturi, degeraturi grave sau chiar au murit."
Prieteniile se leaga altfel pe munte, in fata imprevizibilului, a riscurilor, alaturi de aceeasi pasiune. "Noi urcam pe munte pentru ca ne place, nu pentru glorie sau pentru bani si e greu sa iti mai placa atunci cand prietenii nu mai sunt. Dar timpul trece si dragostea pentru inaltimi, stanci semete si cerul albastru razbate dincolo de tristete. Desi nu am inclinatii morbide, nu pot sa fiu inspaimantat de perspectiva de a ramane acolo sus, intre gheturi, stanci si ceruri. M-ar ingrozi mai degraba varianta unui cimitir dintr-un oras prafuit", spune Horia. "Daca nu as putea sa mai merg pe munte datorita timpului sau banilor, as trai prin prietenii mei care sunt acolo sus si inca urca. "
Probleme. Cea mai mare problema a alpinistilor romani este ca muntii din Romania nu sunt mai inalti de 2.500 de metri, crede Horia Colibasanu. De aici, evident, problemele financiare cauzate de deplasari si necesitatea obtinerii de sponsorizari. "La polul opus se afla alpinistii profesionisti din Spania, Franta, Italia, care au o cariera ca alpinisti si traiesc din publicitatea creata in jurul lor".
Horia il citeaza pe Hemingway, care spunea ca in lume nu exista decat patru sporturi barbatesti: luptele cu tauri, boxul, cursele de masini si alpinismul. "Din pacate, nivelul de educatie din Romania nu permite popularizarea mersului pe munte. Excluzand primul sport, celelalte au la noi o pondere infima, in presa aparand informatii doar accidental, datorita unor performante deosebite, la sfarsitul stirilor din sport, dupa rezultatele meciurilor de divizie. Un alpinist pierde multe ore din antrenament umbland dupa sponsori, iar pe munte nimeni nu te intreaba cum ai facut rost de bani, ci doar de ce nu te misti mai rapid cand vine vremea rea", spune Horia Colibasanu. Organizatia care reprezinta interesele alpinistilor este Federatia Romana de Alpinism, "dar cum si aceasta face parte din Agentia pentru Sport, banii vin cu greu si singura solutie viabila este sa iti obtii banii singur, cu ajutorul sponsorilor", concluzioneaza el.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
