Paul Volcker vs bancherii lacomi

Atunci când vorbeşte fostul conducător al Rezervei Federale sub preşedinţii Carter şi Reagan – considerat responsabil pentru stoparea inflaţiei din acea perioadă – republicanii şi democraţii, angajaţii şi proprietarii companiilor tac şi ascultă. Paul Volcker, preşedinte între 2009 și 2011 al Consiliului pentru Redresare Economică al preşedintelui Obama, a consimţit să ofere un interviu exclusiv, o raritate în ce‑l priveşte, revistei „Newsweek“. La 85 de ani, cu statura lui de peste 2 metri şi tonul lui sever, Volcker transmite câteva mesaje fără ocolişuri pentru guvernul SUA şi liderii din domeniul bancar.

„Newsweek“: Problemele din sistemul bancar şi cel financiar – tranzacţiile ilegale, posibila modificare ilegală a ratelor LIBOR, riscurile uriaşe care se iau, presupusele dificultăţi pe care le au şefii băncilor în a-şi controla subordonaţii – sunt cu adevărat ceva nou?

Volcker: Cred că nouă este amploarea lor. Ezit puţin când spun asta, gândindu‑mă că poate sunt prea bătrân şi nu mai ştiu ce se întâmpla înainte. Dar sunt uimit de numărul, nu doar de prieteni, ci şi de alţi observatori care împărtăşesc ideea că s‑a petrecut o schimbare reală în felul în care oamenii din piaţă abordează mental situaţiile. Înainte erau mai orientaţi către client, aveau un anumit sentiment de responsabilitate fiduciară care s‑a redus foarte mult la un caveat emptor impersonal, de genul „eşti un omolog, nu eşti un client“.

Această atitudine stă în spatele multora dintre aceste dificultăţi şi a fost stimulată de schimbările uriaşe în practicile salariale, care i‑au tentat pe mulţi să o ia pe scurtături. Mă tem că tentaţiile devin acum şi mai mari – dacă o iau pe scurtături, zic ei, poate că o să capăt şi eu nişte praf magic. În nişte proporţii ce păreau inimaginabile cu câţiva ani în urmă.

Atunci când o iau pe scurtături, şeful ­băncii are posibilitatea să afle şi să‑i oprească, sau operaţiunile au devenit atât de mari şi complexe încât liderii nu mai pot şti ce se întâmplă?

Nu pot să ştie în detaliu ce se întâmplă, dar ce contează este să stabileşti tonul şi standardele la vârf, la care oamenii trebuie să adere – iar dacă nu o fac, trebuie luate măsuri. Toate aceste instituţii bancare au, pe hârtie, declaraţii minunate privind practicile etice, dar cât de bine sunt urmărite, cât a intrat în instinctele echipei, în special ale traderilor, fie ei mai mari sau mai mici în rang, e greu de spus.

Şi credeţi că este mai rău acum din cauză că oportunităţile de a face avere sunt mai mari?

Da, asta vreau să spun. Asta contribuie mult. Ceea ce detectez eu – şi sper că nu e doar imaginaţia unui om bătrân – este diferenţa faţă de când eram tânăr. Atunci, în sistemul bancar nu aveai aceste practici cu bonificaţii uriaşe. Bonusurile erau considerate ceva neadecvat, bancherii nu-şi furau unii altora angajaţii talentaţi şi aşa mai departe. Exista o anumită mândrie a profesionistului. Dacă aveai o anumită statură ca bancher internaţional sau ca persoană importantă în domeniul tranzacţiilor, era o chestiune de mândrie profesională. Şi se punea mult mai mare accent pe asta, decât pe a face extraordinar de mulţi bani.

Situaţia indemnizaţiilor pentru disponibilizări se poate rezolva cumva?

Până la urmă, ea poate fi rezolvată doar de comportamentul de pe piaţă, care nu justifică aceste recompense. Cred că o parte a problemei este, ca să fiu puţin subiectiv, acest instinct al tranzacţiilor în cont propriu, care încurajează un comportament extrem de agresiv, într‑un efort de a da lovitura, atât pentru tine, cât şi pentru companie. Se răspândeşte în organizaţie, iar oamenii spun „ei bine, eu de ce nu am aceleaşi oportunităţi?“

Sunt actualele reglementări prea vagi sau autorităţile nu sunt destul de capabile?

Autorităţile se confruntă, evident, cu o provocare uriaşă. Aceste situaţii complexe au fost întotdeauna o provocare, iar acum şi mai mult. Dar cred că autorităţile de supraveghere, pieţele şi guvernele s‑au îmbibat cu ideea că pieţele se pot disciplina singure dacă sunt lăsate libere. Pe de o parte, autorităţile sunt depăşite. Au nevoie de sprijinul directorilor din instituţiile bancare. Dacă omul din vârf iartă practicile necurate sau chiar le încurajează, autorităţile nu vor putea face mare lucru. Totul se reduce la întrebarea: care este pedeapsa când se descoperă un delict?

Să luăm escapada LIBOR (rata medie a dobânzilor interbancare, calculată pe baza datelor marilor bănci londoneze, unde s‑au descoperit manipulări în folosul unor bănci). Avem o serie de bancheri responsabili pentru stabilirea unei rate mai mici, chiar semnificativ mai mici decât ar fi trebuit să fie. Se poate face ceva? Sau pot fi prinşi doar post factum?

Este un bun exemplu. Aici a fost un aranjament ce a intervenit direct între bănci. Asociaţia Băncilor Britanice trebuia să le supravegheze şi încă bine. Şi totuşi, se pare că nu au putut rezista tentaţiei. Este o reflecţie asupra faptului că s‑a pierdut din disciplină în ce priveşte ce e corect, firesc şi etic. Cum poţi să mai ai încredere în bănci când stabilesc dobânzile, dacă ele sunt singura referinţă?

Vreţi să spuneţi că grosul soluţiei trebuie să vină mai degrabă dinspre industrie decât dinspre guverne?

Aş vrea să cred că este adevărat, dar nu am senzaţia că liderii au înţeles asta. Spun asta cu tristeţe. Este descurajant că am ajuns aici, confruntaţi cu cea mai drastică criză economică de la Marea Depresiune, iar pe piaţă, chiar dacă există un sentiment că ceva merge foarte prost – şi are nevoie de reorganizare serioasă – nu sunt sigur că există atitudinea potrivită. O altă latură a problemei este volumul de bani cheltuiţi pe lobby, pentru alegeri, care afectează procesul politic. Este destul de descurajant, ca să fiu foarte blând.

Ce ne‑a adus de fapt legea Dodd‑Frank (adoptată în 2010 pentru a întări reglementarea bancară, în speranţa prevenirii altui colaps precum cel din 2008)?

Dodd‑Frank afirmă că instituţiile financiare individuale nu vor fi salvate. Există suspiciuni profunde şi mult scepticism privind funcţionarea efectivă a acestei legi. Nu ar fi adecvată. Eu am o perspectivă mai optimistă. Dar sigur, este adevărat că în această zonă, ca şi în altele, succesul depinde de un nivel înalt de cooperare internaţională, pentru că aceste mari bănci şi mari instituţii financiare sunt întruchiparea internaţionalului.

Dacă, Doamne fereşte, băncile, care sunt astăzi şi mai mari decât înaintea crizei, încep din nou să se prăbuşească, în ciuda Dodd‑Frank, ar trebui să le salvăm?

Potrivit Dodd‑Frank, nu ar trebui salvate, ci preluate. Asta implică faptul că, în timp, ele vor fi lichidate – sau, mai realist, că vor fi desfăcute în bucăţi ce vor fi vândute separat, ceea ce va duce, sper, la o reducere netă a dimensiunii medii a acestor instituţii. Acţionarii şi managementul rămân pe dinafară. Unii creditori sunt în pericol. Asta este ideea.

Cum va afecta regula Volcker (o secţiune a legii Dodd‑Frank care restricţionează capacitatea băncilor de a face anumite investiţii speculative) aceste probleme?

Este un pas în mai multe direcţii. Într‑o anumită măsură, reduce riscurile directe. Există multe riscuri în domeniul bancar, dar am văzut cazuri de traderi care şi‑au pus, individual, banca în pericol. Este inacceptabil. Dar la fel de important, poate mai important, este înţelesul ei pentru cultura instituţiei, pentru practicile salariale.

 

Dar se poate ajunge la Glass‑Steagall (legea din 1933 care punea un zid între băncile comerciale şi cele de investiţii)?

Glass‑Steagall spunea că băncile nu pot face tranzacţii, punct. Eu sunt o persoană foarte rezonabilă. Nu spun să se interzică orice tranzacţii, ci doar cele speculative. Băncile trebuie să fie capabile să activeze normal pe piaţă şi să facă subscrieri. Glass‑Steagall interzicea asta. Regula Volcker nu este nesemnificativă, dar nu există un elixir fermecat pentru întregul sistem.

Zona derivatelor este extrem de importantă. Marea încercare pentru reglementare a fost să standardizeze derivatele şi să le treacă printr‑un fel de casă de compensare pentru a ne asigura că situaţia, măcar într‑o perioadă de criză, se rezolvă mai prompt. Există aici o rezistenţă importantă, pentru că profitabilitatea rezida în aşa‑numitele derivate croite pe măsură, realizate printr‑o alchimie complicată, despre care băncile spuneau că te vor proteja împotriva riscurilor. Situaţia este consolidată de o lipsă de disciplină la nivelul sistemului monetar internaţional. Mă gândesc la deficitele mari, persistente, ale Statelor Unite, pe măsura surplusurilor mari, persistente, din China, cel puţin până de curând – fluxul enorm de fonduri care ies din Statele Unite, ca rezultat al deficitului nostru al balanţei de plăţi, acumularea enormă de active în China şi în alte locuri, care înseamnă credite acordate înapoi, în SUA, cu dobânzi foarte ieftine. Acest lucru a încurajat promovarea creditării indisciplinate, ca în cazul ipotecilor imobiliare.

Cu toate aceste schimbări din economia mondială, este posibil ca SUA sau Europa de Vest să-şi redreseze economiile şi să revină la creşterea din anii ’90?

Nu pot să cred că problemele structurale nu pot fi rezolvate într‑un interval rezonabil. Avem multe disonanţe. Am avut această explozie din economiile emergente, întruchipate în special de China, cu sute de milioane de oameni scoşi din sărăcie, cu atâtea unităţi de producţie care au migrat din SUA şi alte state avansate. Era inevitabil, dar a fost atât de rapid, încât avem o problemă semnificativă de ajustare.

Putem să ne aşteptăm ca în următorii 3–5 ani să scadă serios rata şomajului?

Da! Pot fi foarte pesimist despre anumite lucruri, dar nu sunt pesimist în ce priveşte reducerea ratei şomajului în acest interval de timp – chiar dacă recesiunea actuală conţine schimbări structurale mai profunde decât precedentele. Totuşi, vedem sclipiri de speranţă chiar în SUA – stabilizarea declinului producţiei. Dacă redresarea de acum va permite rezolvarea şomajului cu o distribuţie a veniturilor de genul celei de acum 20–30 de ani, asta e altă problemă.

Adică decalajul de venituri dintre bogaţi şi clasa de mijloc este de nerezolvat?

Avem în Statele Unite o situaţie ce pare aproape incredibilă şi ne va lua ceva timp să o rezolvăm. Cele mai recente cifre privind şomajul se potrivesc cu ultimele evoluţii – procesul de creare lentă de locuri de muncă va continua o vreme, fără posibilităţi de reducere substanţială a şomajului. Asta e situaţia, creşterea este supusă unor constrângeri, suntem într‑o perioadă de reducere a efectului de levier.

Care viziune privind reglarea economiei SUA vi se pare mai potrivită: planul Ryan‑Romney de reducere a taxelor pentru bogaţi şi tăieri ale cheltuielilor federale sau cel al comisiei prezidenţiale Simpson‑Bowles, care creşte taxele pentru bogaţi, reducând mai puţin cheltuielile federale?

Ei bine, dacă vrei doar să echilibrezi bugetul, este extrem de dificil să o faci fără anumite reforme semnificative în zona salarizării. De asemenea, trebuie să ne uităm la Apărare, unde cheltuielile sunt atât de mari, comparativ cu restul lumii, încât trebuie să fie loc de economii. Dar, pe deasupra, vom avea nevoie de venituri suplimentare. Chiar acum nu se poate, dar avem nevoie de o reformă structurală reală a sistemului de impozitare, dacă vrem să abordăm echilibrul dintre cheltuieli şi taxare. În plus, avem o presiune bugetară importantă asupra administraţiilor locale şi statale.

Deci, ce aţi decide asupra taxelor?

Ca s‑o spun pe şleau, trebuie să ne îndreptăm către o taxă de consum. Există căi diferite, dar asta ar trebui să facem.

Credeţi că Fed a intrat pe un teritoriu cu totul nou, credeţi că ajută sau dăunează cu aceste relaxări cantitative (Fed cumpără obligaţiuni pentru a păstra o rată redusă a dobânzilor)?

Cu siguranţă, este un teritoriu nou, şi asta a fost evident în timpul crizei. Au intrat pe un teritoriu nou pentru că economia era pe un teritoriu nou. Rezerva Federală are la dispoziţie puţine instrumente. A rămas fără pârghii solide de acţiune şi se apropie de limitele capacităţii ei de intervenţie. Nu există un cartuş fermecat. Cred că oamenii se gândesc că relaxările cantitative stimulează piaţa de capital şi pot reduce puţin rata dobânzilor. Dar nu cred că e destul pentru a face cu adevărat diferenţa în perspectivă, care rămâne una cu creare limitată de slujbe în sectorul privat, insuficient ca să reducă rapid rata şomajului. Iar progresul în reducerea efectului de levier este lent. Acţiunile Fed nu înlocuiesc nevoia unei politici fiscale stricte pe termen mediu.

Rezerva Federală îşi îndeplineşte misiunea de a menţine stabilitatea preţurilor şi a promova crearea de locuri de muncă?

Voi fi radical şi voi spune că acest mandat dual amestecă problemele. Cel mai important lucru pe care îl poate face Rezerva Federală în timp este să menţină stabilitatea preţurilor. Evident, atunci când eşti în mijlocul unei recesiuni, se poate menţine stabilitatea preţurilor şi se pot furniza, în acelaşi timp, multe stimulente.

Leslie H. Gelb, fost comentator la ­„New York ­Times“ şi fost înalt funcţionar ­federal, este ­preşedinte emerit al Consiliului pentru Relaţii Externe al SUA.