Romania a sustinut la unison un monumental nonsens: anume ca Bucurestiul este foarte interesat ca UE sa exprime o pozitie unitara si, in acelasi timp, este ferm hotarat sa nu recunoasca o eventuala independenta a provinciei. De ce este un nonsens? Pentru ca toata lumea stia ca singura pozitie unitara posibila la Bruxelles era tocmai recunoasterea independentei. Dar Bucurestiul nu e singur in aceasta situatie paradoxala: UE va asigura securitatea intr-un viitor stat pe care, cel mai probabil, Uniunea ca atare nu il va putea recunoaste.
Nu Kosovo, ci UE este principala victima a incapacitatii liderilor europeni de a se pune de acord. La o adica, albanezii vor avea recunoasterea capitalelor importante din Occident: Washington, Paris, Londra, Berlin. Faptul ca UE, ca atare, lipseste din peisaj arata doar ca Uniunea e un actor extern minor.
Altfel, Romania s-a cramponat pana la capat de o logica ingusta. Faptul ca avem cativa ziaristi isterici, care au zbierat ca un Kosovo independent ar insemna razboi general intre statele nationale si minoritatile lor, nu e un motiv suficient de bun pentru a ridica incapatanarea la rang de politica externa.
Americanii si vest-europenii care au sustinut planul Ahtisaari au spus mereu ca e vorba acolo de o solutie extraordinara pentru o situatie extraordinara. Un Kosovo independent nu va insemna ca secuii, catalanii, bascii, scotienii etc. vor deveni si ei independenti. Pentru ca statele respective nu fac ce a facut Milosevici. Romania a incercat sa para baiatul bun, care nu se pune in calea unei solutii comune, dar, in acelasi timp, si-a exportat marotele nationale la nivel european. Am avut noroc ca si altii au facut la fel (Spania, Grecia, Cipru). Altfel, chiar ne faceam de ras. Oricum, nu ne-a crezut nimeni: toata lumea stie ca Romania a sabotat o decizie comuna.
