Actualul presedinte, considerat nationalist moderat in Occident, este si el vehement in legatura cu solutia independentei supravegheate si s-a aratat jignit de oferta UE pentru o integrare rapida contra acceptarea solutiei euro-americane. Nici nu sunt sanse ca un eventual presedinte extremist sa puna din nou mana pe arme, tocmai cand Belgradul incearca sa convinga comunitatea internationala ca a devenit un stat normal, care nu mai trimite tancurile sa masacreze civili. Dar, oricum, semnalul ar fi dezastruos. Asa ca UE supraliciteaza singurul mijloc concret de politica externa pe care il are: extinderea.
Cineva spunea odata ca Uniunea Europeana pare a nu avea vecini, ci doar viitori membri. Gluma este foarte serioasa. UE nu e un actor extern credibil. Putine sunt chestiunile in care se poate atinge consensul, iar statele membre prefera sa joace cartea intereselor nationale. Asa ca Uniunea, ca atare, nu prea are ce sa ofere in relatiile externe. Cu singura exceptie - extinderea. Promisiunea de a fi acceptat in club schimba comportamentul tarilor vecine.
Romania a implementat (sau macar a mimat convingator) reforme masive pentru a fi acceptata. In alte cazuri, interventia UE a schimbat comportamentul electoral, cum s-a intamplat cu slovacii, care au respins guvernul nationalist Meciar, tocmai la timp, pentru a putea sa prinda valul extinderii din 2004. In cazul Macedoniei, perspectivele de aderare au dus la acceptarea unei paci dureroase cu minoritatea albaneza de acolo. In cazul Croatiei, Zagrebul a dat pe mana tribunalului de la Haga un general care, altfel, e considerat erou national. In toate aceste cazuri, UE a oferit ceva foarte important: extinderea. Mai functioneaza reteta? In cazul negocierilor cu Turcia, nu avem un rezultat decisiv. S-ar putea insa ca Serbia sa iasa iar din tiparele obisnuite. In logica lor suicidar-romantica, sarbii sunt in stare sa dea cu tifla Europei. Atunci, vom asista la un caz cu totul inedit: o tara, altfel disperata sa se “europenizeze”, refuza Uniunea Europeana.
