“Prima Casa” are cativa pereti strambi

Notarii, care someaza de la inceputul anului, au anuntat rapid o reducere importanta a onorariilor pentru cei inclusi in program, iar anunturile de vanzare au disparut rapid de pe site-urile romanesti, pentru a reaparea cu preturi mai mari.

Conditiile anuntate, de la dobanzile mai mici si comisioane zero de rambursare anticipata a creditului la avansuri de numai 5% si la lipsa oricaror restrictii privind vechimea apartamentului sau sursa de provenienta a acestuia (Agentia Nationala pentru Locuinte, dezvoltatori sau speculatori care au fost prinsi de criza cu stoc de apartamente), au creat discutii nationale si asteptari pe masura. In majoritatea cazurilor, diferenta dintre un succes si un esec nu sta neaparat in ideea de la care pleaca proiectul, ci in managementul proiectului si in felul in care sunt planificate detaliile.

Pentru “Prima Casa”, obiectivul clar, declarat la momentul lansarii, a fost acela de a da un imbold pietei imobiliare. Explicatia consta in asa-numitul factor de multiplicare - un euro investit va genera mai multi euro in industrii colaterale (materiale de constructii, mobila, servicii) si va duce la repornirea motoarelor si la angajari. Cu acest obiectiv in minte, programul premierului Emil Boc si al ministrului Gheorghe Pogea sufera de cateva deficiente, cel putin la nivel de declaratii.

Logic ar fi ca principalii beneficiari sa fie companiile de dezvoltare imobiliara care, pe masura ce vand din stocul de apartamente terminate, sa reinceapa constructia. Case ar fi: estimarile spun ca exista aproximativ 10.000 de apartamente terminate ce s-ar incadra in limitarile de pret ale programului (exclusiv cele ale ANL). Numai ca, la sfarsitul saptamanii trecute, l-am auzit pe ministrul Finantelor spunand “nici vorba de asa ceva”, atunci cand a fost intrebat daca se face referire doar la case noi. Declaratia a fost interpretata ca o veste buna, ceea ce nu este neaparat corect.

Efectul de multiplicare nu functioneaza in cazul apartamentelor vechi, pentru ca proprietarul va incasa banii pe care, in cel mai bun caz, ii va pune la banca, iar in cel mai rau caz, ii va duce in consum.

La fel de logic ar fi ca viitorul proprietar de casa sa isi asume o parte din risc. Reducerea avansului la 5%, combinata cu garantia de stat, inseamna ca tot riscul este transferat asupra bugetului public. Nici banca, nici proprietarul nu au a se ingrijora de posibilitatea neachitarii ratelor si a imprumutului. Ceea ce nu este o premisa buna de plecare. Un avans mai mare este perfect justificat, pentru ca banca poate credita in conditii de piata mai relaxate acest avans, in cazul in care creditul principal are garantie de stat. Si proprietarul, si banca ar fi mult mai motivati. In plus, interesul primar este ca banii sa se intoarca in sistem pentru a sustine pe termen lung mecanismul constructiei, al vanzarii si creditarii.

Altfel, programul va functiona pe termen foarte scurt. Teoretic, “Prima Casa” ar trebui sa rezolve nu doar o problema economica, dar si parte dintr-o problema sociala: nevoia unei prime locuinte. De aceea, persoanele eligibile pentru program ar trebui, totusi, sa apartina categoriei “familie cu venituri decente, care locuieste cu socrii sau in chirie”, si nu categoriei “tocmai am transferat casa pe numele mamei, ca sa intram in program”.

Un succes total pentru “Prima Casa” ar fi o veste foarte buna pentru constructiile rezidentiale. N-ar ramane decat 80% din industria de constructii in cautarea unei solutii.