Purgatoriul insolvenței

MONEY Magazine: Aţi publicat recent raportul privind cauzele care au dus la apariţia stării de insolvenţă a Hidroelectrica. Pe scurt, de ce s‑a ajuns aici?

Remus Borza: Noi am identificat nouă cauze care au generat starea de insolvenţă. Însă, înainte de a le puncta, vreau să subliniez că insolvenţa nu a apărut aşa, peste noapte: a visat urât Remus Vulpescu, şeful OPSPI, şi a doua zi a convocat, într‑o mare taină, un conclav, prin care să hotărască deschiderea procedurii insolvenţei. Şi, oricum, Remus Vulpescu nu putea să hotărască de unul singur. Este şi o decizie politică, asumată la cel mai înalt nivel. Din acest punct de vedere salut o decizie istorică, prin efectele pozitive pe care le va genera în economia românească. Raportul prezentat recent este cea mai cuprinsă analiză sau radiografie care s‑a făcut după anii ’90 încoace unei societăţi româneşti. Iar cauzele, cum spuneam, nu au apărut instantaneu. Ele încep, se înfiripă încă din 2008. Numai că ele au fost ascunse, cosmetizate, rostogolite, până la un moment dat în care, în concurs cu mai mulţi factori externi, naturali – şi mă refer la secetă –, au avut un efect dramatic în ceea ce priveşte evoluţia unor indicatori financiari ai societăţii, în special a veniturilor. Această realitate nu mai putea fi cosmetizată, şi anume insolvenţa. Vorbim de o societate cu datorii de un miliard de euro şi un profit de doar un milion de euro, reprezentând 0,2% din cifra de afaceri. Şi acel profit este discutabil pentru că în raport este prezentat un alt punct de vedere asupra rezultatului financiar al lui 2011. În sensul că, în opinia administratorului judiciar, Hidroelectrica trebuia să declare o pierdere de 109 milioane de lei, şi nu un profit net de 6,4 milioane de lei.

Spuneaţi că aţi identificat nouă factori care au adus Hidroelectrica în această stare.

Aşa este, iar principalul factor al dezechilibrului financiar care a generat starea de insolvenţă este, după cum se ştie, existenţa acestor contracte bilaterale de furnizare a energiei electrice cunoscute de către opinia publică sub sintagma „contractele cu băieţii deştepţi“. Contextualizând, trebuie să exprim un punct de vedere care va surprinde: în ceea ce îl priveşte pe Buzoianu, eu nu l‑am cunoscut, nici nu ştiu care îi este prenumele (Bogdan Buzoianu, proprietarul Energy Holding, unul dintre „băieţii deştepţi“ din afacerile cu energie electrică – n.r.). Dar trebuie să recunosc că a fost un tip vizionar, un deschizător de drumuri. Aşadar, iată un om care a făcut istorie, a fost un pionier. Se poate spune că, într‑o primă etapă, prin 2002–2003, chiar 2004, aceste contracte bilaterale chiar erau avantajoase pentru Hidroelectrica, pentru că la acel moment pe piaţa reglementată preţul unui megawatt era undeva în jurul valorii de 5 dolari. Evident că în primii doi‑trei ani pe aceste contracte bilaterale Hidroelectrica a încasat 20 USD/MwH, cam de trei‑patru ori mai mult decât pe piaţa reglementată. Situaţia s‑a schimbat radical după 2005, cu predilecţie după 2006.

Ce a însemnat perioada de după 2006?

Între 2006 şi 30 iunie 2012 Hidroelectrica a fost prejudiciată cu peste 1,1 miliarde de euro. Sigur, cu un miliard de euro poţi face multe. Nu atât de multe poţi face la Hidroelectrica, unul dintre cei mai importanţi, dacă nu cel mai important investitor în economia reală de după 1990. Doar în ultimii zece ani Hidroelectrica a finanţat proiecte de investiţii cu o sumă impresionantă: peste 3,5 miliarde de euro. Sunt unii care s‑ar limita şi ar circumscrie starea de insolvenţă a Hidroelectrica prin raportare exclusivă la aceşti băieţi deştepţi. Ei sunt doar vârful icerbergului. Cum spuneam, mai sunt încă opt cauze care au generat aceste dezechilibre Şi această stare de insolvenţă. Imediat după băieţii deştepţi apar alţi băieţi deştepţi din zona producătorilor de energie termo. Începând cu 2008 Hidroelectrica a fost constrânsă să achiziţioneze de la producătorii termo, fie că vorbim de Complexul Energetic Rovinari, Turceni, Paroşeni sau Deva, cantităţi foarte mari de energie la preţuri cam de două ori mai mari decât preţul de producţie al societăţii, pe care, ulterior, le vindea în pierdere.

 

Practic, vă aflaţi într‑o a doua campanie de denunţare.

Într‑adevăr, am terminat cu băieţii deştepţi, în sensul că am denunţat şase contracte (EuroPec, Alpiq RomIndustries, Alpiq RomEnergie, EFT AG, EFT România şi Energy Holding – n.r.), am disponibilizat 7,5 milioane de megawaţi şi am renegociat celelalte patru contracte, cu Alro, Elsid, Electrocarbon şi Electromagnetica. Acest lucru înseamnă venituri suplimentare pe următorii şase ani de 1,5 miliarde de euro. Acum, revenind la cea de‑a doua categorie de băieţi deştepţi, pe zona producătorilor termo, în perioada 2009–2011 Hidroelectrica a achiziţionat 10,5 milioane de megawaţi. Asta a însemnat un cost pentru societate de 1,788 miliarde de lei. De exemplu, de la Paroşeni, Hidroelectrica cumpăra megawatul cu 234 lei şi îl revindea la 86 de lei în piaţa reglementată sau la 130 de lei în aceste contracte bilaterale cu băieţii deştepţi. Este clar că şi pe piaţa reglementată, şi pe piaţa contractelor bilaterale Hidroelectrica vindea în pierdere la jumătate de preţ faţă de preţul de achiziţie de la Paroşeni.

Mai departe, care este al treilea vinovat pentru insolvenţa de la Hidroelectrica?

Tocmai reglementatorul ANRE (Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei), care practic a obligat Hidroelectrica în 2012 să livreze 5,5 terawaţi, a majorat şi cota de participare a societăţii pe piaţa reglementată de la 4,5 terawaţi în 2011 la 5,5 terawaţi în 2012. Toate acestea în condiţiile în care, la momentul la care ANRE a emis decizia, în noiembrie 2011, Hidroelectrica se afla în forţă majoră care fusese activată la 30 septembrie 2011. A ieşit din forţă majoră abia la 30 aprilie 2012 pentru ca de la 1 august 2012 să intre din nou în forţă majoră. La momentul noiembrie 2011 ANRE avea prognoza hidrologică pentru 2012 şi ştia că va urma o secetă şi mai mare. De aceea este o decizie absurdă să majorezi cota de contribuţie câtă vreme principala materie primă a societăţii în producerea energiei este apa. Şi cu atât mai iresponsabilă şi prejudiciabilă când diminuezi preţul de achiziţie de la 98 lei în 2011 la 71 lei în 2012, cu 54 lei mai puţin faţă de preţul de cost, care este 125 lei pe megawatt. Şi aici Hidroelectrica a pierdut foarte mult şi pierde în continuare. Apoi a urmat seceta. Doar din seceta ultimilor doi ani Hidroelectrica a pierdut venituri de 1,5 miliarde de lei. Aş mai puncta acele contracte de investiţii demarate prin anii ’80, care au o componenţă energetică secundară, principalele lor funcţii fiind unele sociale, adică alimentarea cu apă potabilă a unor comunităţi locale, irigarea unor suprafeţe arabile, preîntâmpinarea viiturilor sau a inundaţiilor. La aceste proiecte ar fi trebuit să participe pe partea de fiananţare şi unele instituţii precum Apele Române, Ministerul Agriculturii sau Ministerul Economiei. Toată povara finanţării a rămas însă în sarcina Hidroelectrica. Mai este o cauză legată de Hidroservuri, acei opt copii supraponderali ai Hidroelectrica, care mănâncă în jur de 110 milioane de euro anual pe lucrări de mentenanţă cu devize supradimensionate.

Dar contractul colectiv de muncă? Spuneaţi că este destul de împovărător.

La acest moment contractul colectiv grevează în medie cu peste 100 milioane de euro anual bugetul de cheltuieli al Hidroelectrica. Chiar dacă salariul mediu ar fi de 3.500 lei, cum spuneau sindicaliştii, nu înseamnă că ar fi un salariu mic, câtă vreme un medic rezident are cam 800–900 lei, un profesor debutant 700 lei. În realitate, ce am spus noi prin acel raport – pagina 225, se poate verifica, îl avem postat şi pe site‑ul Euro Insol, şi pe site‑ul Hidroelectrica –, nu vorbeam de salariu, nici net, nici brut, ci de un cost mediu pe salariat pe care îl suportă Hidroelectrica, ce înseamnă 1.643 de euro pe lună.

Aţi avansat ca dată posibilă pentru ieşirea din insolvenţă 30 iunie 2013. Se poate întâmpla chiar mai devreme?

Practic, acum este un pariu: când iese Hidroelectrica din insolvenţă. Chiar ar trebui să se deschidă o Bursă a Pariurilor. Şi eu mi‑aş dori să iasă mâine. Dar Hidroelectrica nu ar avea de câştigat dacă ar ieşi mâine. Cu fiecare zi care trece, în schimb, are mai mult de câştigat. Asta nu înseamnă că o să ies la pensie ca administrator judiciar al Hidroelectrica, nu mi‑am propus acest lucru. Sigur, e un termen realist 30 iunie 2013. Legea insolvenţei prevede o perioadă maximă de patru ani. Eu am mers pe un an. Vorbim de o companie care este principalul producător de energie din România, cu active de 5 miliarde de euro, cu o cifră de afaceri între 700 şi un miliard euro anual, cu 5.200 de salariaţi direct şi alţi 2.500 pe Hidroservuri. Sigur că insolvenţa poate să reprezinte doar o cosmetizare la suprafaţă – „am denunţat contractele cu băieţii deştepţi, ne‑am atins scopul“. Mulţi au văzut insolvenţa doar prin raportare la aceste contracte bilaterale. Dar este o abordare păguboasă, pentru că Hidroelectrica trebuie restructurată din temelii, trebuie reaşezată pe alte fundamente, de data asta sănătoase, iar la momentul reinserţiei în circuitul comercial Hidroelectrica să redevină ce a fost, sau ceea ce ar terbui să fie, principalul jucător pe piaţa energiei din România. Noi, în această perioadă de trei luni (de când Euro Insol este administratorul judiciar al Hidroelectrica – n.r.), am denunţat, cum spuneam, marile contracte care au păgubit societatea, dar am renegociat în acelaşi timp aproape 200 de contracte. Doar din renegocierea acestor contracte am obţinut economii de 90 milioane de euro. Iar procesul continuă. Cel puţin ipotetic Hidroelectrica poate să iasă din insolvenţă şi în octombrie, şi în noiembrie. Dar este puţin probabil. Să nu uităm că noi am notificat 836 de creditori, dintre care s‑au înscris la masa credală în jur de 450.

Concret, cum s‑ar putea ieşi din insolvenţă în octombrie?

Păi convingând toţi creditorii să renunţe la creanţe – e un vis frumos –, sau convingând toţi creditorii să reeşaloneze aceste creanţe, să accepte un plan de reeşalonare într‑un an, doi, trei sau mai mulţi. Dar asta înseamnă o muncă titanică să convingi 450 de creditori. Dintre aceştia pot fi unii care să conteste tabelul preliminar fie pentru neînscrierea creanţei, fie pentru înscrierea condiţionată a creanţei lor. De aceea, e puţin fezabil un termen aşa de scurt pentru ieşirea Hidroelectrica din insolvenţă.

Ce părere aveţi despre proiectul management privat la stat?

Acum două luni am afirmat la un post TV că toate societăţile cu capital de stat ar trebui să treacă prin purgatoriul insolvenţei. Puţini au înţeles ceea ce am vrut să spun. Şi la fel fac o afirmaţie care va contraria multă lume: managementul privat la societăţile cu capital de stat nu e o soluţie şi, mai ales, nu astăzi. Ca acel manager privat să poată să facă performanţă la companiile de stat trebuie ca acele companii să treacă în prealabil printr‑o etapă tranzitorie, dar absolut obligatorie: insolvenţa. Altfel, orice manager am aduce noi, de oriunde din lume, pe orice bani: 10.000–100.000 euro, nu va putea face nimic, va fi prizonierul aceloraşi contracte cu alţi băieţi deştepţi care sunt în toate societăţile de stat. Va rămâne captiv în contractele comerciale încheiate anterior, fie că vorbim de contracte de achiziţii sau furnizare. Va rămâne prizonier în contractele colective de muncă în care va avea surpriza să găsească 100 de sporuri, indemnizaţii, bonificaţii şi salarii compensatorii. Şi când îşi va da seama că nu poate face nimic, îşi va face bagajul şi va pleca de unde a venit. Eu spun că acest proiect va fi un eşec. Evident că nici în actuala formulă societăţile de stat nu pot să facă performanţă pentru că ele vor fi căpuşate în continuare. Ingerinţa factorului politic va fi aceeaşi, indiferent ce partid ar veni la guvernare.

Dar despre privatizările societăţilor de stat, ce credeţi?

Nu toate privatizările sunt în interesul României şi mă refer în special la societăţile strategice din domeniul energiei şi al resurselor minerale. România este o ţară cu un grad mare de îndatorare. Aproape 80 miliarde de euro. Agricultura e la pamânt, din 9,3 milioane de hectare, vreo 4 sunt pârloagă, iar celelalte 5 sunt cultivate de o manieră absolut primitivă, care nu asigură nici măcar subzistenţa de zi cu zi a ţăranului. Am ajuns dependenţi de importuri, noi care în perioada interbelică eram grânarul Europei. Din agricultură nu ne putem plăti datoriile, dar nici din activitatea industrială, pentru simplul motiv că nu mai avem industrie. Ştiaţi că abia în 2008 am atins PIB‑ul României din 1989? Timp de 18 ani am regresat şi suntem în continuare pe o pantă descendentă. Toate războaiele secolului XXI se duc şi se vor duce pe resursele de hrană şi pe resursele minerale. România prezintă interes doar din perspectiva resurselor minerale. Dar cu o maximă inconştienţă noi le vindem. Încercăm să vindem Roşia Montană, am vândut deja Moldomin. Am încercat să vindem Cuprumin, cel mai mare zăcământ de cupru din lume evaluat cu o oarecare doză de relativitate la 13 miliarde de dolari. Aproape că l‑am vândut acum două luni la 230 milioane de euro. Oricât ar fi de sărac statul român, nu o să mă convingă nimeni că nu găsesc 230 milioane de euro să retehnologizeze Cuprumin şi să exploatăm noi acele rezerve de cupru pe care le avem de mii de ani. De aceea sunt reţinut pe acest subiect, „privatizarea“, pentru că în mâinile statului a mai rămas puţină avuţie de administrat. Şi trebuie să lăsăm ceva si copiilor noştri, nu doar datorii. De aceea, o societate ca Hidroelectrica nu e de privatizat mai mult decât este în prezent.

Cine este Remus Borza, omul din spatele evenimentelor care, în ultimele luni, au avut ca subiect principal Hidroelectrica?

Am aproape 40 de ani, îi împlinesc peste câteva luni. Muncesc mult, de la 14 ani, şi mă identific în toate proiectele mele. Sunt pasionat de călătorii – am vizitat 95 de ţări –, şi de ceasuri. Avocaţii trăiesc din aparenţe, contează cum te îmbraci, ce patonfi, ce ceas ai. Cât despre viaţa socială şi personală, nu am deloc timp. Este un sacrificiu care nu merită, dar aşa sunt construit. Practic, eu lucrez cu 24.000 salariaţi pe toate societăţile pe care le administrez: vreo 80 de societăţi, dintre care 20 foarte mari. Recunosc: mi‑aş dori o familie, un copil, dar mereu găsesc acel pretext: „Sunt ocupat“. Şi amân acest „proiect“ pentru mai târziu. Dar să nu fie prea târziu.

S‑a spus despre dumneavoastră că sunteţi „miliardar mason prieten cu Victor Ponta“. Cât de corectă este această scurtă caracterizare?

Sunt mason, într‑adevăr. Niciodată în 14 ani de când am aderat la Masonerie nu mi‑am negat apartenenţa la ordin. România datorează mult Masoneriei. Cu Victor Ponta nu pot spune că sunt prieten, am fost coleg de facultate, chiar de an. Ultima oară ne‑am văzut acum trei ani la întâlnirea de 15 ani de la absolvirea facultăţii şi ne‑am mai întâlnit într‑un cadru oficial acum două luni, la o reuniune cu preşedinţii celor zece bănci creditoare la Hidroelectrica. Atunci, evident, ne‑am salutat: „Să trăiţi, să trăiţi!“ Cam asta e relaţia mea cu Victor Ponta. În rest, sunt într‑o situaţie cât se poate de ingrată: oamenii lui Traian Băsescu spun că sunt omul lui Ponta, iar oamenii lui Ponta spun că sunt omul lui Băsescu. În fapt, nu sunt omul nimănui. Sunt doar un bun român. Şi asta mă obligă să fac ceea ce cred că e drept şi necesar pentru ţară. Dar asta înseamnă să fiu în bătaia puştii din toate părţile în timp ce merg pe un fir de aţă. Sub mine e doar prăpastia. Şi totuşi, merg mai departe.