Califică ferm şi apăsat politica fiscală: “Din perspectiva faptului că intrările mari de capitaluri sunt asociate cu crize financiare, opţiunea politicii fiscale în România a fost imprudentă în perioada 2004-2008”. Cred că se strecoară o greşeală aici. De ce pune domnul guvernator şi anul 2004 în acelaşi sac cu exuberanţa iraţională a politicii fiscale din 2005-2008? Aş vrea să reamintesc faptul că, în anul electoral 2004, o creştere economică de 8,4% a condus la consolidare fiscală, respectiv reducerea deficitului bugetar de la 1,7% din PIB la 1,2% din PIB. Asta e o performanţă. Pe care nici măcar guvernatorul nu ar trebui să o omită. Rămâne însă esenţa: România a avut patru ani de imprudenţă fiscală. Eu cred că îl are şi pe al cincilea, doar că acesta nu a fost 2004, cum spunea guvernatorul, ci 2009. A creşte deficitul de la peste 5% la peste 7% din PIB, neavând curajul şi priceperea reducerii cheltuielilor, este nu o imprudenţă fiscală, ci un tembelism fiscal.
Guvernatorul explică imprudenţa din ţara noastră prin două cauze: considerarea de către politicieni a faptului că timpurile bune au sosit pentru totdeauna (oare de ce non-politicienii nu erau contrazişi de specialişti reputaţi, indiferent din instituţia în care se aflau?). Cea de-a doua cauză a fost că anul electoral 2008 a amplificat cheltuielile chiar şi mai mult. Din punctul meu de vedere, această a doua cauză se aplică perfect politicii fiscale absolut neavenite din 2009, când reducerea cheltuielilor a fost amânată ba din cauze de europarlamentare, ba din cauze de prezidenţiale. Mize prea mici pentru viitorul unei naţiuni. Atenţie însă la avertismentul guvernatorului de după prezentarea celor două cauze: “Politica fiscală laxă a cheltuielilor a pus bazele pentru o contracţie fiscală involuntară în eventualitatea scăderii economiei”. Nu-i aşa că sună foarte “păsăresc” această frază? Să o traducem. În primul rând, nu mai vorbim despre o “eventuală” scădere a economiei. Ea este certă. A naibii de certă şi doare. În al doilea rând, ce înseamnă contracţie fiscală? V-aţi gândi că sunt nişte taxe care se micşorează? Ba din contră.
Pe scurt, politica fiscală se referă la efectul general al veniturilor bugetare asupra activităţii economice. Sunt trei posibilităţi ale politicii fiscale: neutră (atunci când cheltuielile guvernamentale sunt egale cu veniturile din taxe), expansionistă - care implică o majorare a cheltuielilor guvernamentale, o scădere a veniturilor din taxe sau amândouă,- şi, în fine, o contracţie fiscală. Cum arată o contracţie fiscală? Este simplu. Arată că veniturile din taxe sunt mai mari decât cheltuielile guvernamentale sau că aceste cheltuieli sunt mai mici decât veniturile din taxe.
Contracţia fiscală apare atunci când cheltuielile guvernamentale nete sunt reduse fie prin o majorare a veniturilor în urma unei taxări mai înalte, fie prin reducerea cheltuielilor guvernamentale, fie printr-o combinaţie a celor două. Asta ar urma să conducă la un deficit bugetar mai mic. Prin urmare, la ce a pus bazele politica fiscală de până în 2009? Reluăm: majorare de taxe, reduceri de cheltuieli sau amândouă? Vreţi să ştiţi cum va fi în România? Amândouă. Şi pentru că reducerea cheltuielilor am întârziat-o prea mult (în acest an, paradoxal, guvernul a promovat prin inacţiune o politică fiscală expansionistă), majorarea taxării este în faţă.
Mai prezintă ceva guvernatorul. În fapt, îl confirmă pe Krugman, pe pielea economiei româneşti. Ştiţi, Paul Krugman, laureatul Premiului Nobel pentru Economie, considerat inventatorul crizelor de monedă pentru simplul motiv că a fost primul care a scris despre ele, a identificat tipologii, a încercat să le modeleze. Krugman spunea că speculatorii, în fapt, nu fac decât să anticipeze deznodământul unei economii vulnerabile. Aşa că a spune că deprecierea leului din august trecut (de la 3,5 lei) până la 31 decembrie (4 lei pentru un euro) este cauzată de speculatori este o mare copilărie. Iată ce spune acum, după un an, guvernatorul: “Calculele au arătat că, pentru anul 2009, România ar fi putut avea un deficit de finanţare estimat la 7,5 până la 16 miliarde de euro, depinzând de sentimentul investitorilor străini. Acest sentiment negativ s-a reflectat în deprecierea leului, în perioada octombrie 2008-februarie 2009”.
Nu pot să nu remarc însă că guvernatorul spune aceste lucruri public abia în toamna anului 2009. De ce nu şi în 2007 sau 2008? Sau le-o fi spus şi nu o fi fost ascultat? De ce i-a lăsat pe tot soiul de analfabeţi economici aflaţi temporar în funcţii de conducere să facă bugete aberante sau să zică sus şi tare că nu avem nevoie de FMI? Doar banca centrală este independentă, iar independenţa manifestată a BNR sunt convins că nu ar fi făcut decât să îi sporească şansele pentru un nou mandat la şefia băncii centrale. Sau poate nu, dacă vedem cum a ajuns tovarăşul Olteanu viceguvernator? Prin urmare, guvernatorul caracterizează politica fiscală drept imprudentă. Dar prea târziu. În anul 2007, când îl intervievam asupra politicii de deficite, spunea că nu se poate pronunţa asupra politicii fiscale, a cotei unice, ca bancher central.
> Radu Soviani este redactor-şef al Business Standard. De asemenea, este realizator, editor şi prezentator la The Money Channel. Este doctorand în Monedă la ASE Bucureşti.
