Este enorm. Gândiţi-vă: cele 692 de miliarde ale G20 reprezintă 1,4% din PIB-ul lor însumat sau 1,1% din PIB-ul mondial. Fondul Monetar sugerase stimuli de 2% din PIB. Pentru SUA, stimulul alocat în martie de G20 reprezintă 1,9% din PIB-ul anului 2008, pentru China - 2,1%, iar pentru Japonia o alocare de 1,4%. Pentru restul economiilor din G20, alocarea este de 1% din PIB-ul lor însumat (Franţa, spre exemplu, doar 0,7% din PIB).
Și atunci, de ce 17% din PIB pentru România? Pentru că are nevoie. Și pentru că o intrare în incapacitate de plată a României sau, altfel spus, o alunecare puternică în instabilitate financiară ar face ravagii nu numai în Europa de Est, dar și în state mici cu mare expunere pe România (Austria sau Grecia). Detaliez imediat.
Recent, consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, a afirmat că lipsa acordului cu FMI ar fi putut să urce euro spre preţul de 6 lei. Vă daţi seama ce ar fi însemnat acest lucru? Cvasicolaps. O depreciere dinspre 4 lei spre 6 lei pentru un euro, foarte rapidă, ar fi trântit cam tot ce înseamnă bancă comercială în România, ar fi produs trecerea aproape simultană de pe deficit de cont curent pe excedent de cont curent (practic, nu s-ar mai fi consumat mai nimic din import), iar inflaţia s-ar fi scris cu două cifre. Și când spun două cifre nu mă gândesc doar la 10%.
Cu tot respectul pentru specialiștii din România, înclin să cred că primii care și-au pus această problemă nu au fost cei de la BNR, de la Ministerul de Finanţe sau de la Cotroceni. Categoric nu. Ci instituţii financiare internaţionale (IFI). Cu o fracţiune din banii folosiţi pentru stimularea economiilor puternice, IFI-urile au reușit să stopeze un efect al dominoului care ar fi arătat cam așa.
Instabilitatea financiară a unei economii ca România, cu rezerve valutare evaluate drept considerabile (în fapt, nicio rezervă valutară nu stă în picioare la retrageri masive de capital sau preschimbare a monedei naţionale în valută), ar fi avut efecte asupra Ungariei, spre exemplu - stat care are aceeași expunere extremă pe creditarea în valută. Ar fi făcut și mai ample dezechilibrele în ţări precum Letonia, Estonia sau Lituania. O depreciere a leului (sau a forintului, a latului leton etc., pentru că situaţia este similară, iar ajutorul a fost direcţionat în toată regiunea) ar fi atras ieșiri de capital, fugă spre valută a celor care economiseau în monedă internă în toate statele care au acum umbrela FMI. De ce i-a păsat Fondului Monetar Internaţional și Uniunii Europene?
Întrucât cererea bruscă de valută din partea românilor, ungurilor, letonilor și estonienilor ar fi făcut un singur lucru. Ar fi scumpit euro faţă de monedele naţionale. OK. Cine are expunere pe valută prea mare în regiune? Ghiciţi: în ţările baltice - suedezii și austriecii. În România, Ungaria sau Bulgaria (ca și în Ucraina) - austriecii și grecii. Sectoarele bancare din Suedia, Austria sau Grecia, care au finanţat prea mult în monedă străină, ar fi pus presiune pe siguranţa financiară a propriilor state. Iar în acest scenariu, salvarea Austriei, Greciei sau Suediei ar fi costat mult, mai mult decât salvarea însumată a României, Ungariei, Bulgariei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei sau Ucrainei. Mult mai mult.
Cum a fost ajustarea României? Extrem de dureroasă. Priviţi deficitul de cont curent (partea din consumul intern sprijinită prin îndatorare externă). Dacă în 2008 deficitul de cont curent era în primele zece luni ale anului de 14,2 miliarde de euro, 12 luni mai târziu, deficitul a scăzut la mai puţin de patru miliarde de euro. Deficitul contului curent până în octombrie reprezintă doar 27,8% din valoarea anului anterior. Adică doar un euro, din fiecare patru euro obișnuit a fi consumaţi pe datorie, a mai fost alocat anul acesta de străini. De ce? Pentru că bunăstarea nu are un singur sens, iar lucrurile s-au inversat.
Au mai trimis anul acesta românii din străinătate bani? Da, dar mai puţini decât anul trecut. Cu două miliarde de euro mai puţin în primele zece luni, în timp ce ieșirile de capital s-au menţinut la același nivel. Un alt semnal îngrijorător.
Acum, este înţelept să ne bazăm la nesfârșit pe bunăvoinţa instituţiilor financiare internaţionale? Categoric nu. Pentru că, dacă la intrarea în criză, România a avut din punctul de vedere al politicii monetare un atu faţă de alte state (flexibilitatea cursului de schimb și rezervă confortabilă faţă de alţii), în prezent, România are cel mai rău rating dintre ţările din regiune. Cartușele politicii monetare cât de cât prudente s-au cam tras, iar Ungaria sau Bulgaria au făcut restructurare de cheltuieli. Ungaria și-a permis chiar să nu ceară o nouă tranșă de la FMI. Polonia sfidează criza, pentru că s-a orientat spre piaţa internă. Balticele și-au redus cheltuielile semnificativ. Se ajustează. Noi nu facem nimic. Nu avem guvern. Avem un președinte reales și contestat. Acordul cu FMI este îngheţat. Măsurile dureroase nu au fost încă anunţate. Iar râca internă pune presiune pe euro. Expunerea grecilor și austriecilor a fost considerată prea mare dacă toate riscurile regionale s-ar fi materializat. Dacă doar o ţară din șapte rămâne neadaptată, s-ar putea ca risurile austriecilor sau grecilor să fie gestionabile. Iar atitudinea instituţiilor financiare să se nuanţeze.
> Radu Soviani este redactor-şef al Business Standard. De asemenea, este realizator, editor şi prezentator la The Money Channel. Este doctorand în Monedă la ASE Bucureşti.
