Datele istorice arată că populaţia conştientizează mult mai târziu sensul economiei. Adică, există o întârziere între ceea ce se întâmplă în economie şi ceea ce simt votanţii că se întâmplă în economie. Această întârziere poate fi amplificată de politicieni, prin minciună.
Ascunderea adevărului poate crea percepţia că lucrurile nu sunt rele chiar deloc. “În 2012, putem să devenim cea de-a şaptea mare putere economică a Uniunii Europene.” O astfel de declaraţie, făcută în luna septembrie 2008 de premierul de atunci, a putut atrage, încă de la cel moment, şi cu atât mai mult acum, una dintre următoarele calificări. Prima: omul e minicinos, ştie adevărul, dar minte. A doua: omul e autist din punct de vedere economic, nu ştie pe ce lume se află. A treia: omul nu poate fi chiar atât de dus cu capul să nu vadă că lumea păşeşte în cea mai mare criză mondială şi că asta nu poate lăsa economia României fără sechele, dar omul creează percepţii. Percepţie menită atunci să îl ajute în alegerile parlamentare din noiembrie 2008. În toamna trecută, preşedintele României aplica aceeaşi schemă: “Această criză nu ne va atinge”. A ţinut-o langa până în preajma europarlamentarelor (în fapt, alegeri fără miză pentru politicienii autohtoni). Abia atunci, preşedintele României declara ţara în recesiune. În iulie, tocmai se încheie al patrulea trimestru consecutiv de contracţie economică faţă de precedentul. Adică, recesiunea împlinise deja un an. În fapt, până atunci se minimalizase criza. Exact cum se întâmplă şi acum. Ce spunea preşedintele înaintea primului tur? “Iată că România va ieşi din recesiune chiar dacă nu are guvern.” În fapt, un mesaj pozitiv, dar nefundamentat ecnonomic. În fapt, o nouă tentativă de manipulare, de întârziere a conştientizării efectelor recesiunii de către masa de votanţi. Doar că, de data asta, nu a ţinut tocmai mult. Procentajul alegătorilor prezenţi la vot a urcat la aproape 55% - cea mai bună rată de participare din 2004 până acum şi destul de aproape faţă de cea din urmă cu cinci ani, când 58,5% dintre români s-au prezentat la vot. Ignorând matematica - aceasta spune că întotdeauna 55% este mai mic decât 58,5% -, aş spune, totuşi, că acum avem chiar un procentaj mai bun. Dintre românii rămaşi acasă, mai mulţi s-au prezentat la vot faţă de anul 2004. Este un sentiment personal. De ce? Pentru că românii au început să conştientizeze criza. Cum? Indicatorii macroeconomici spun clar, dar nu indicatorii sunt cei priviţi de românul mediu. Consumul a scăzut dramatic, într-un singur an, cu peste 15%. Asta înseamnă o strângere puternică a curelei. Sigur că, într-o primă fază, doare mai puţin - nu mai cumperi a doua plasmă sau al doilea frigider. Dar asta pune presiune pe forţa de muncă. Afacerile se contractă şi generează şomeri. Într-o primă fază, ei suportă mai bine recesiunea - există ajutorul de şomaj. Dar când acesta se termină, iar locurile de muncă vor continua să se topească?
Şomajul. La 31 octombrie, erau înregistraţi 653.000 de şomeri, faţă de 355.0000 la finele anului trecut. O rată de 7,1%, faţă de 4% anul trecut. Aproape dublu. Aceşti oameni au început să conştientizeze semnificativ criza. Şi sunt 300.000 de familii în plus afectate, faţă de anul trecut.
Salariul. Între 2005 şi 2008, românii au fost obişnuiţi cu bunăstarea pe datorie, care aducea, de la an la an, o creştere substanţială a câştigurilor reale. Sigur, inflaţia - ascunsă în scumpirea activelor, a bunurilor şi a serviciilor într-o mai mare măsură decât putea statistica să comunice - anula o parte din creşterile reale de salariu. Dar nu integral. În 2005, câştigul salarial real s-a majorat cu 14,3% (aici a ajutat cota unică), deşi creşterea economică s-a redus la jumătate. În 2006, câştigul salarial real a fost mai mare cu 9%. În 2007 a început festivalul: faţă de 2006, câştigul real a fost mai mare cu 14,8%. Iar 2008 a fost bomboana de pe tort: deşi jumătate de an am fost în recesiune, câştigul salarial real s-a majorat cu 16,5%. Cum naiba?
Uite aşa, că eram în an electoral. Dar multe dintre aceste majorări au început să fie anulate de, spre exemplu, deprecierea leului. Pentru anul 2009 este consemnată, pentru prima oară din anul 2000, o scădere a câştigului salarial real, de 2,3%. Iar la anul, dacă totul va merge bine, este estimată o majorare a câştigului salarial real cu numai 0,2%. Un ritm de 82 de ori mai redus decât cel din 2008. Credeţi că aceste evoluţii sunt suficiente pentru ca românii să conştientizeze criza?
Creşterea economică. După zece ani, România învaţă din nou recesiunea. Şi o învaţă coborând de la ritmul de creştere de 7,1%, anul trecut, până la -8%, anul acesta. O învaţă dur. Asta înseamnă topirea profiturilor companiilor chiar şi după tăierea de costuri. Înseamnă mai puţine locuri de muncă, iar estimările şomajului pentru anul următor sunt de 10% - rată, echivalentul a peste 950.000 de şomeri. Înseamnă reducere a consumului şi mai dramatică, adică, din nou contracţie economică. În privinţa relansării exporturilor, uitaţi de povestea anului 2008. Scenariile comisiei naţionale de prognoză arată revenirea la nivelul din 2008 abia în 2014. Prin urmare, aşa cum spuneau numeroşii analişti străini consultaţi de institutul IFO, următoarele şase luni vor fi cu siguranţă mai rele. Dacă preşedintele în exerciţiu va reuşi să ascundă în următoarele două săptămâni această realitate, şansele domniei sale de a fi reales pentru al doilea mandat se majorează, pornind din postura de ocupant al primului loc, după primul tur. Altfel, după întoarcerea la popor, se va întoarce pe vapor. Cel puţin, aşa a declarat domnia sa.
> Radu Soviani este redactor-şef al Business Standard. De asemenea, este realizator, editor şi prezentator la The Money Channel. Este doctorand în Monedă la ASE Bucureşti.
