Reducerea numărului de parlamentari

Se vorbeşte mult despre numărul de parlamentari ca şi cum acest lucru ar fi relevant în sine. Preşedintele Băsescu a reuşit să creeze impresia greşită că un număr redus este o virtute şi un număr mare o risipă. Prin campania sa pentru rerferendumul din 2009, preşedintele a sugerat personal sau prin intermediul colaboratorilor săi că membrii parlamentului sunt mai mult sau puţin corupţi şi că, diminuând numărul lor (eventual la 300), se poate diminua nivelul general al corupţiei. Cineva susţinea în acelaşi context că România ar putea lua exemplul Finlandei care are un parlament unicameral şi totodată cel mai redus nivel al corupţiei din Europa. Legătura cauzală între unicameralism şi integritate a rămas însă nedemonstrată! În campania electorală din 2009, citind afişul electoral al preşedintelui, care-i prevenea pe opozanţii săi din Parlament că "de ce le e frică, nu scapă!", era greu să eviţi impresia că preşedintele nutreşte o mare antipatie faţă de adunările legiuitoare.

 

Preşedintele nu a reuşit să declanşeze procesul de modificare a Constituţiei, dar a reuşit în schimb să impună dezbaterea despre numărul parlamentarilor ca şi cum necesitatea ei ar fi de la sine înţeleasă. Cu toate aceste denaturări, numărul parlamentarilor contează, dar în alte privinţe. Dacă voturile alegătorilor se transformă într-un număr mai mare sau mai mic de mandate nu este deloc indiferent pentru configuraţia politică a parlamentului. Un număr mic induce o componentă majoritară, în sensul că oferă un avantaj partidului mare. În schimb, un număr mare de parlamentari este favorabil reprezentării proporţionale: la limită, în cazul unei reprezentări echilibrate a forţelor politice, s-ar putea constitui mai uşor o majoritate cumulată a forţelor mici, împotriva partidului mare. Aşadar un parlament de 300 de parlamentari, aşa cum cerea preşedintele, ar merge mai curând în sensul majoritarismului şi, în circumstanţele particulare de astăzi, ar avantaja USL-ul, pe când situaţia actuală oferă, cel puţin teoretic, o şansă PDL-ului, scriu cei de la Deutsche Welle.

 

Dar numărul de parlamentari este şi o sursă de putere pentru partidele politice. Dacă ai de oferit 10 mandate, clientela ta va rămâne mereu foarte redusă, dar dacă poţi prin forţa împrejurărilor 14 sau 15 mandate, atunci şi resursele potenţiale sporesc. Acest raţionament ar fi servit foarte mult preşedintelui, atâta doar că nu putea să declare că scopul său este acela de a diminua puterea partidelor politice.

 

S-a vorbit mult, e adevărat, despre capacitatea slabă a partidelor de a promova un personal politic competent, dar nimeni nu a spus că rolul partidelor ar trebui să fie diminuat, chiar dacă mulţi au gândit acest lucru. De exemplu organizaţiile civice care „supraveghează" activitatea partidelor au sugerat tot felul de criterii de alegere a candidaţilor prin care partidelor li se îngusta libertatea de selecţie. De asemenea legile mai noi au introdus, pentru diferite instituţii, candidaţi ai „societăţii civile", în aşa fel încât organizaţiile neguvernamentale implicate în acest proces dobândeau puterea de a numi candidaţi în instituţii importante.

 

O trăsătură specifică a vieţii publice româneşti este că „sociatatea civilă" a sfârşit prin a se defini ca partidă anti-partide. „Civicii" nu sunt pur şi simplu nişte independenţi fără culoare, ci sunt candidaţi anti-partide, aşa cum a fost şi Nicuşor Dan la ultimele alegeri municipale. Nu întâmplător de altfel „societatea civilă" a fost aceea care, pe lângă preşedinte, a pledat pentru reducerea numărului de parlamentari. Dar în contextul mic al politicii româneşti, această pledoarie a exprimat cel mai adesea un veritabil conflict de interese şi o mascată luptă politică.

 

Iată aşadar că numărul parlamentarilor nu este lipsit de consecinţe, dar ele nu au fost discutate prea clar niciodată.