„A-i iubi şi pe cei care nu îţi plac e un efort, un act de eroism”

 

Dl. Petru Cojocaru a trecut prin toate acestea. Viaţa sa a fost urmărită în permanenţă de o umbră roşie: în tinereţe, în 1948, a fost luat din facultate şi condamnat la 10 ani de închisoare de către comunişti, pentru activitate legionară. A trecut inclusiv prin închisoarea Piteşti şi prin mâinile torţionarului Eugen Ţurcanu, de unde nu toţi au avut norocul să iasă vii. A îndurat violenţe fizice şi psihice greu de imaginat. Pare de neînţeles cum trupul domnului Cojocaru a putut supravieţui bătăilor, foametei, torturilor şi umilinţelor îndurate în anii petrecuţi în beciurile Securităţii. Umerii înguşti, braţele subţiri, corpul firav ale bărbatului par acum că ar putea fi duse de vânt la cea mai mică adiere. Două trăsături îi trădează însă tăria de caracter: nişte ochi limpezi şi sinceri, care nu privesc niciodată în jos, şi un zâmbet care nu îi dispare nici măcar atunci când povesteşte despre cele îndurate:

 

„Eram bătuţi, privaţi de somn, puşi să ne facem nevoile în gamele şi apoi să mâncăm din ele”, spune dl. Cojocaru. Torturile erau o probă de imaginaţie pentru personalul închisorii: deţinuţii erau obligaţi să înghită mâncare fierbinte, nemestecată, fiind ţinuţi în patru labe şi neavând voie să îşi folosească mâinile. Erau bătuţi la tălpi, obligaţi să stea ore în şir în aceeaşi poziţie, ba chiar forţaţi să doarmă fără să facă nicio mişcare, fiind altfel loviţi cu ciomagul. Poziţia obligatorie de somn era cu mâinile peste pătură, pentru ca deţinuţii să poată fi permanent supravegheaţi, în caz că ar încerca să se sinucidă. Iar distracţia preferată a torţionarului Eugen Ţurcanu era să întindă deţinuţii pe burtă, cu capul sprijinit pe bărbie, „ca mingea de rugby”, după cum spune istoricul Mureşan, şi să îi lovească apoi cu bocancul în faţă.

 

 

În afara torturilor fizice, religia era un alt subiect important atacat de torţionari. Deţinuţii erau obligaţi să profereze injurii şi blasfemii, să imagineze orgii sexuale cu membrii familiei şi să calce în picioare conceptele a tot ceea ce respectau: părinţi, profesori, credinţă. De Paşti şi de Crăciun se ţineau „liturghii negre” în cadrul cărora deţinuţii erau „botezaţi”, fiind băgaţi cu capul în hârdăul cu materii fecale şi puşi apoi să se „împărtăşească” din tinetă.

 

„Respectul de sine era cel mai vulnerabil. Eram conştienţi de decăderea noastră, dar nu i-am duşmănit niciodată pe agresorii noştri, i-am considerat victime, aşa cum eram şi noi”, povesteşte dl. Cojocaru. „Au urmărit să ne desfiinţeze, doar că sufletul omenesc are această uimitoare capacitate de a se redresa”, adaugă fostul deţinut politic. Explică în continuare această redresare: „Am socotit că Dumnezeu ne-a lăsat în propriul nostru suc, în propria noastră zeamă. Am încetat să mă rog în închisoare. După ce am ieşit, am început să mă rog. Nu L-am învinovăţit niciodată pe Dumnezeu pentru asta, erau păcatele mele, nu vina Lui. M-am întors la Biserică apoi şi din motive intelectuale. Credinţa, pentru mine, nu a fost o joacă, n-a fost doar sentimentul de supunere, ci şi o decizie motivată raţional. Credinţa fără motivare nu mi se pare reală”.

 

Pare uimitor faptul că un fost deţinut îşi poate ierta torţionarii, însă dl. Cojocaru a găsit această putere în credinţă: „Creştinismul nu e o pastilă pe care o iei şi ţi s-a dus suferinţa. A fi creştin înseamnă enorm. Aţi văzut că atunci când intri într-o cameră cu oameni necunoscuţi, ştii imediat dacă îţi place cineva sau dacă îţi e antipatic. A-i iubi şi pe cei care nu îţi plac e un efort, un act de eroism. Trebuie să crezi în Dumnezeu... materia e doar necesară, nu dominantă”, explică cel ce, în tinereţe, urma cursurile facultăţii de Politehnică din Timişoara.

 

 

Efectele „ciumei roşii” l-au urmărit mult timp, chiar şi după încetarea detenţiei. La ieşirea din închisoare, cunoscuţii l-au evitat. A încercat să îşi găsească de lucru, dar în momentul în care spunea că a fost închis din motive politice, uşile i se închideau brusc în nas. Părinţii primei sale soţii au refuzat să vină la nuntă pentru că nu erau de acord cu intrarea în familie a unui fost deţinut politic. Iar dl. Cojocaru a hotărât să nu aibă copii, pentru că „ar fi fost urmăriţi în permanenţă de trecutul tatălui lor”.

 

Acum, la cei aproape 90 de ani pe care îi numără, viaţa d-lui Cojocaru e în continuare influenţată de efectele fostului regim. A participat la o conferinţă la Berlin şi la o şcoală de vară, unde a povestit despre represiunea comunistă. O face pentru ceilalţi. Deşi deţine o comoară de învăţături şi trăiri, modestia sa proverbială l-a oprit până acum să vorbească în public despre experienţele sale. A trecut prin închisorile Jilava, Timişoara, Piteşti şi Gherla, însă nu a făcut niciodată un motiv de bravură din asta. Aşa cum istoricul şi teologul Radu Preda l-a definit, dl. Cojocaru este modelul perfect de „antierou”, în sensul păstrării discreţiei asupra vieţii sale. Se deschide doar atunci când are „teren fertil”, adică tineri interesaţi şi curioşi.

 

Credit foto: Irinel Cîrlănaru, Alina Muşătoiu

 

Citeşte mâine, 11 august, despre Şcoala de Vară "Fenomenul Piteşti", un proiect de informare a studenţilor cu privire la Fenomenul Piteşti şi perioada represiunii comuniste.


Citeşte aici partea I, despre istoria Fenomenului Piteşti.