După un drum scurt cu maşina, ajungem la destinaţie. Coborâm în aerul fierbinte şi prăfos şi privim în jur: sunt puţine blocuri, iar ochii ni se opresc în clădirile istorice lăsate în paragină, apoi dau roată, cuprinzând şantierul nesfârşit, gunoaiele de prin ganguri şi localnicii strânsi pe trotuare la vorbe de seară. Ziua e pe cale să se încheie, iar oamenii au ieşit în faţa curţilor, să mai pună ţara la cale.

 

Înaintăm agale şi trecem pe lângă baia Griviţa, ultima baie publică funcţională din Bucureşti, pe care o bag repede în categoria locurilor-de-încercat-măcar-o-dată-în-viaţă şi unde îmi promit să ajung vara asta. Depăşim apoi frizerii demodate, crame modeste cu anunţuri simpatice, chioşcuri cu firme scorojite. Bag seama că lucrurile se păzesc bine pe aici: tonetele de îngheţată au puse deasupra, pentru siguranţă, capace de metal închise cu lăcate zdravene, iar unele chioşcuri sunt îmbrăcate, de sus până jos, într-un grilaj metalic. Ca să poţi da banii şi primi produsul, trebuie să te cocoşezi undeva către un gemuleţ minuscul, prin care te înţelegi cu vânzătoarea. Cam ca la vorbitor.

 

Intrăm apoi în teritoriul adevărat: neasfaltat, cu praful ridicându-se la fiecare pas, plin de gunoaie, copii şi câini vagabonzi. Trecem pe lângă un grup de localnici care stau de vorbă, aşezaţi în cerc. Sunt la bustul gol, tatuaţi, cu pielea arsă de soare. Când ajung în dreptul lor, aud un bărbat în vârstă explicând indignat celorlalţi şi arătându-şi piciorul: "Uite-aici, nu ştiu ce m-a muşcat, da' m-a muşcat, dracu' să-l ia!". Şi asta e prima întâlnire cu atmosfera adevărată a zonei Matache, întâlnire care mă face să râd singură şi mă încălzeşte instantaneu pe dinăuntru, că pe-afară nu mai e nevoie, având în vedere cele 40 de grade.

 

Ajungem în locul-vedetă al zonei, la Hala Matache, monument istoric pentru care s-au organizat numeroase proteste. Societatea civilă încearcă să oprească demolarea acesteia. Primăria vrea să îi şteargă istoria cu buldozerul în favoarea construirii unui bulevard care ar uni Piaţa Victoriei de Şoseaua de Centură. Aflăm că e printre ultimele hale comerciale din secolul XIX rămase în picioare şi că aici şi-a extins afacerile, pe vremuri, renumitul Matache Măcelarul.

 

 

Acum, în zonă a rămas o piaţă locală cu produse proaspete şi preţuri derizorii, cu femei care vând ierburi aromate, flori şi legume din grădină. Pe lângă piaţă, alte cârciumioare, chioşcuri şi cantine, din nou cu preţuri uimitor de mici (nu ştiu unde se mai găsesc ciorbe la 3 lei în Bucureşti, în afară, poate, de cantina Guvernului).

 

Ieşim din piaţă şi o luăm din nou la pas prin zonă. Clădirile de patrimoniu fac faţă vremurilor aşa cum pot. Unele, chiar dacă sunt monumente protejate prin lege, au arborate mândre termopane şi antene de satelit. Din altele nu au mai rămas decât zidurile şi găurile care adăposteau odată ferestre. Majoritatea clădirilor abandonate, indiferent de cum ar fi arătat în timpurile lor bune, sunt acum, fără excepţie, pline de gunoaie şi grafitti.

 

Gunoaiele şi sărăcia sunt, de fapt, un numitor comun aici. Întâlnim o mulţime de magazine de amanet în zonă şi toate au lacăte mari şi camere video. Ghenele dau pe afară şi îşi răspândesc mirosul acru până departe. Un câine slab de-i numeri coastele se ascunde în spatele unor tomberoane, cu o carcasă de animal în bot, furată probabil de la vreo măcelarie din zonă. Copiii se joacă pe stradă, aproape în pielea goală, şi nu au nicio problemă cu asta. Nici eu. Cumva, zona e mai vie şi mai caldă decât orice viaţă de noapte din Centrul Vechi sau de pe oriunde.

 

 

Trecem pe lângă cârciumi mici, sărăcăcioase, din care se aude zumzet de cheflii. Dintr-una răsună până la urechile noastre imnul României, intonat piţigăiat, printr-o hârtie făcută sul, de un localnic destul de vesel pentru ora 8 seara. Pe zidul unei clădiri vechi văd scris cu sprayul: "Crama s-a mutat după Amanet", în timp ce o săgeată indică direcţia. Pe o singură cărare, la dus. La întors, nu mai garantăm. Iar ăsta e momentul în care locul îmi pică de tot cu tronc. România asta la scară mai mică, înghesuită aici, în bodegile puţin scufundate în pământ, pline de fum de ţigară şi de postere vechi.

 

Mi-e drag de tot locul ăsta umed, insalubru şi haotic, unde femeile ies la poartă, se aşază pe un lighean întors cu fundul în sus şi se pun pe vorbă, unde copiii şi câinii vagabonzi cresc la un loc, unde e o mizerie de nedescris, iar monumentele istorice se sufocă în tone de cabluri şi afişe publicitare. Asta, în acelaşi timp în care hotelurile de lux, aflate la doar câteva străzi distanţă, adăpostesc turişti şi oameni de afaceri străini, cravate de mătase şi bobiţe de caviar atent aranjate.

 

Mi-e drag fiindcă simt că viaţa palpită aici, chiar dacă de sub un strat gros de praf. Viaţa de aici e ca ţara în care trăim: dezorganizată şi imprevizibilă, în ciuda unor legi precise. Săracă, vie şi de iubit. Contradictorie. Arunc o ultimă privire pe un zid, înainte de a ne întoarce la maşină: un grafitti care zice "M...E!". Lângă el, scris scurt, curat, de mână, "Priveşte cerul". Plec cu ultimul sfat în minte.

 

--

 

Credit foto: adevarul.ro, gandul.info, asociatiabucuresti.ro