Avem generația „Totul despre sex“ deja îmbătrânită, cu un limbaj deschis despre sex, cu un spațiu rezervat romantismului în mod clar și cu un scepticism moderat în ce privește căsătoria. Am văzut recent „Friends with Kids“ și am găsit noi forme de autoiluzionare romantică a clasei de mijloc. În primul rând, romantismul anilor 2000 nu mai poate exista în mod real fără un limbaj cât de cât porcos și fără ședințe orgiastice combinate cu alcool. Plus certuri dese și totale cu prietenii – toate rufele murdare trebuie scoase la vedere ca să rezolvăm cu adevărat problemele. Noul hedonism presupune pregătire sexuală și romantică aproape ca la olimpiadă. Ani de antrenament intens pentru marele moment, căsnicia, care mai mereu e în filme o resemnare, un eșec. Care chiar și așa, transmite Hollywoodul, e totuși cea mai bună soluție.
În „Friends with Kids“, una dintre acele porcării totale – care sunt însă purtătoare de mesaj politic explicit tocmai pentru că sunt niște filme slabe –, găsim doi prieteni, un el și o ea, care hotărăsc să facă un copil fără să fie implicați într‑o relație. Tot restul filmului este despre cum inevitabil încep să se iubească și să ajungă amândoi lângă copil. Interesant e că tot limbajul romantic rămâne unul extrem de cinic și vulgar, ca o formă de control narcisic continuu: filmul, de un misoginism fără echivoc, este scris și regizat de o femeie (Jennifer Westfeldt). Ultimele replici fac toți banii. El îi spune ei „I want to fuck the shit out of you“. Ea se lasă lasciv pe spate și îi spune, după un moment de ezitare (pentru că el o trădase inițial etc.): „Fuck the shit out of me“. Superb. The end.
Și acum să ne uităm în jur la prieteni amici și ce mai putem depista din numita clasă de mijloc (adică cu ceva bani de o excursie, pe lângă rate). Și începem să punem întrebarea clasică, cu un răspuns sigur: cât de influente sunt romcomediile și serialele „de cuplu“ în definirea noilor forme de romantism. Extrem de influente. Avem segmente întregi de existență publică în care suntem pe robot de entertainment automat. Cu tot cu replici, reflexe amoroase și hedonistice. Slavoj Zizek spune la un moment dat că el numește „masturbare cu partener“ forma maximă de hedonism a antrenamentului erotic‑romantic modern. Filozoful crede că presiunea hedonistă e teribilă, practic ceea ce trebuiau să fie aventură și întâmplare au devenit normă. Presiunea asupra „tipului de rând“ s‑a înmiit în cultura tabloidală. Poate consuma, dar se autoexclude din start dacă n‑are banii sau poziția potrivită pentru exercițiul erotic obligatoriu. Până și eroii din filmul stupid amintit mai sus și‑au verificat întâi conturile din bancă. Și a ieșit bine.
Anii ’80 au însemnat „Dirty Dancing“. Era un moment‑cheie pentru apropierea corporală a partenerilor, pentru dansul public lasciv, apogeu erotic‑public al deceniului nouă. Acum pare mult mai pervers, pentru că personajele din acel film vorbesc mai reținut decât părinții noștri, dar se freacă ridicol unii de alții, un frecuș erotico‑politic intens. Acum e epoca lui „dirty talking“. Partenerii se posedă prin limbaj sau se masturbează unii pe alții prin limbaj. O formă de apropiere mai fermă decât frecarea sterilă a corpurilor. Pornografia stă bine mersi în penumbră pe net. Putem să forțăm limbajul. Romantismul și‑a pierdut consistența corporală, acum se ruinează și ultimele clișee, își pierde lexicul fundamental. În ciuda aparențelor nonconformiste, rezultatul e din ce în ce mai conservator: preamărirea familiei și a căsniciei (deși e foarte grea, e ca democrația, singura formă acceptabilă...), încurajarea mamelor oricât de tinere de a păstra copiii („Juno“) și o întreagă religie a dezvirginării comice (dar obligatorii) în filmele cu adolescenți.
