Cazul, socant la prima vedere, se circumscrie unei normalitati care functioneaza mai rar in realitate - falimentul sau reorganizarea, atunci cand ai in spate gramezi de creditori flamanzi, loveste la fel de eficient fie ca victima este o firma de apartament, fie ca vorbim de un conglomerat international.
Cauza este, de cele mai multe ori, banala, dovada este mai sus - o plata restanta catre un furnizor (si aceste cazuri sunt foarte dese si la noi, si in exterior), dar ca intotdeauna “diavolul sta in detalii”. Stiu pe cineva care-mi povestea discutia lui cu un contabil, care, la un moment dat, i-a spus: “Mi-e frica de mor de cheltuielile mici, nu de cele mari”. Mecanismul este simplu - cu totii suntem atenti la ceea ce costa mult, iar apetitul pentru detaliu ne scade proportional cu valoarea bunului sau serviciului achizitionat. Iar acest tip de comportament poate fi intalnit oriunde, indiferent de suma, talie, anvergura mizei. In speta de fata, important este si contextul, care ne indica faptul ca am putea avea de-a face cu un prim caz dintr-o serie mai lunga. Anul 2008 a marcat momentul in care conflictul mocnit dintre producatorii din industria alimentara si alte categorii de furnizori, pe de o parte, si marile lanturi de retail, pe de alta parte, a intrat in faza unui razboi la scena deschisa. Retailul este unul dintre cele mai “fierbinti” dosare de pe masa autoritatilor, data fiind priza la public si dezbaterea lui intr-un an electoral.
Si acum, ca in atatea randuri, ironia sortii a functionat perfect - primul caz (adica precedentul) fiind oferit de Metro, nume cu valente multiple: cea mai mare afacere greenfield locala de dupa Revolutie, primul lant de comert modern din Romania, unul dintre simbolurile globale ale Germaniei corporatiste, una dintre cele mai mari companii locale. Mesajul acestui caz este extrem de simplu: Oricine o poate pati, marimea nu conteaza!
