Între 2005 şi 2008, numărul de locuri de muncă create în administraţie a depăşit numărul de locuri de muncă create în industrie şi construcţii la un loc. Iar salariul mediu în administraţie a ajuns al doilea din economie, el fiind întrecut doar de cel din domeniul intermedierilor financiare. La sfârşitul lui 2007, ultimul an de maree financiară revărsată pe ţărmurile româneşti, România revenise la vremurile bune descrise atât de spumos de Caragiale, când visul oricărui mic burghez român era să fie angajat la stat: într-un minister sau, mai bine, într-o agenţie cu venituri proprii, împărţite între angajaţi, fără să dea niciun ban la bugetul guvernamental.
Drama noii aristocraţii de robă româneşti a fost criza. Epoca de aur a administraţiei, construită de guvernele Tăriceanu, s-a sfârşit brusc, când economia românească a fost adusă în situaţia neplăcută de a trăi din ceea ce este în stare să producă şi s-a dovedit că nu este în stare să producă mare lucru. Lipsit de posibilitatea de a ipoteca un iluzoriu viitor roz al marilor profituri speculative, principala momeală pentru investiţiile străine, Guvernul Emil Boc, alcătuit mai degrabă din actori de comedie, s‑a pomenit într‑o situaţie de-a dreptul hamletiană. A trebuit să aleagă pe cine omoară: populaţia sau administraţia. Era clar, încă din momentul în care a apelat la împrumutul FMI, că economia românească nu poate asigura supravieţuirea amândurora, cel puţin nu aşa cum erau ele la sfârşitul lui 2008.
Dacă 2009 nu ar fi fost anul alegerilor prezidenţiale, combinaţia socialisto-populară, care este Guvernul Emil Boc, ar fi ales, fără să clipească, sacrificarea populaţiei, începând cu reducerea salariilor bugetarilor neadministrativi (medici, profesori) şi terminând cu creşterea impozitelor indirecte (TVA, accize, taxe parafiscale), ce afectează mai ales simpli cetăţeni. Ar fi denumit asta "reformă curajoasă” şi ar fi fost ridicat în slăvi de jurnalişti, experţi şi specialişti internaţionali. Era o alegere normală, căci, la urma urmei, şi-au dorit atât de mult participarea la guvernare tocmai pentru a folosi, pentru ei şi ai lor, miliardele bugetului de stat. Tocmai de aceea, în loc să înceapă guvernarea cu o amplă reformă a administraţiei, coaliţia PD-L - PSD a început-o cu o amplă târguială pe împărţirea funcţiilor administrative între favoriţii celor două partide. Târguiala a durat cel puţin patru luni şi a fost complicată de apariţia celui de al treilea pretendent, preşedintele Traian Băsescu. Cum Traian Băsescu are o clientelă personală ce excede PD-L, asigurarea unei porţii bugetare prioritare acesteia a creat multe probleme coaliţiei şi a fost o problemă centrală a guvernării.
Dar în anul alegerilor prezidenţiale, nu poţi să strângi prea tare cureaua electoratului, căci rişti ca acesta să nu mai voteze cum trebuie. Partidele şi preşedintele s-au pomenit în situaţia tragică de a trebui să mute o parte din costuri şi sacrificii asupra apropiaţilor lor. Iar încercările de a-şi păcăli competitorii, de tipul Monica Ritzi şi Elena Udrea, s-au lovit de încăpăţânarea şi vigilenţa unor adversari unşi cu toate alifiile, de la PSD, de la PNL şi din mass‑media. Şi, precum Hamlet împins către duel, ei au fost împinşi către reforma administraţiei.
