Fără Hitler şi nazişti, Karl Popper n‑ar fi scris niciodată acea carte fundamentală despre gândirea democrat-liberală modernă: „Societatea deschisă şi duşmanii ei“ (1945), şi probabil că viaţa lui ar fi fost aceea a unui obscur profesor de filosofie a ştiinţei, izolat în Viena lui natală. Despre copilăria şi tinereţea lui Popper se ştiau foarte puţine lucruri – „Autobiografia“ lui (1976) le oculta aproape pe toate – până la apariţia cărţii lui Malachi Haim Hacohen: „Karl Popper. The Formative Years 1902–1945“ (2000), un studiu exhaustiv despre acea perioadă a vieţii filosofului în fascinanta Vienă de la finele secolului XIX şi primii ani ai secolului XX: o societate multiculturală, multirasială, cosmopolită, de efervescentă creativitate literar‑artistică, spirit critic şi intense dezbateri intelectual‑politice. Acolo s‑a născut pesemne ideea popperiană a „societăţii deschise“ a culturii democratice, opusă „societăţilor închise“ ale totalitarismului.
Cum de la ocuparea nazistă a Austriei în martie 1938 viaţa culturală a acestei ţări a intrat într‑o etapă de obscurantism şi decadenţă din care nu s‑a recuperat deplin nici acum – oamenii săi cei mai talentaţi emigrând, fiind exterminaţi ori distruşi de teroare şi cenzură – e greu să-ţi imaginezi că Viena în care Popper şi‑a făcut primele studii, şi‑a descoperit vocaţia de cercetător, de om de ştiinţă şi disident, a învăţat meseria de tâmplar şi a militat pentru cel mai radical socialism era poate oraşul cel mai cult şi mai liber din Europa, un spaţiu în care catolici, protestanţi, evrei integraţi sau sionişti, liber‑cugetători, masoni şi atei coexistau, polemizau şi contribuiau la revoluţionarea formelor artistice, mai ales în muzică, dar şi în pictură, literatură, ştiinţe sociale, ştiinţe exacte şi filosofie. O carte recent tradusă în spaniolă – „The Austrian Mind: An Intellectual and Social History 1848–1938“ de William Johnston (1972) – reconstituie cu rigoare acel turn Babel în care Popper a învăţat de timpuriu să deteste naţionalismul, bestia neagră pe care el a socotit‑o mereu duşmanul de moarte al culturii libertăţii.
Familia Popper, de origine evreiască, s‑a convertit la protestantism cu două generaţii înainte de naşterea lui, în 1902. Bunicul patern avea o bibliotecă formidabilă în care el, copil fiind, a deprins pasiunea cititului. Nu s‑a împăcat niciodată cu gândul c‑a fost nevoit s‑o vândă când s‑au prăbuşit finanţele familiei, o familie foarte prosperă în copilăria lui. La bătrâneţe, când pentru prima oară în viaţa lui a primit nişte bani pentru drepturi de autor, a încercat naiv s‑o refacă, dar n‑a izbutit. Era protestant, stoic şi puritan şi, chiar dacă s‑a însurat cu o catolică – Hennie –, acea morală strictă, calvinistă, de renunţare la orice senzualitate, de autoexigenţă şi extremă austeritate l‑a însoţit toată viaţa. Conform mărturiilor strânse de Malachi Hacohen, Popper nu le reproşa atât greşelile politice lui Marx şi lui Kennedy, ci faptul că şi‑au permis să aibă amante.
În Viena tinereţii lui – Viena Roşie – prevala un socialism liberal‑democratic, care încuraja multiculturalismul şi multe familii evreieşti integrate, cum era a lui, ocupau poziţii privilegiate în viaţa economică, universitară, ba chiar şi politică. Respingerea precoce a oricărei forme de naţionalism – reîntoarcerea la trib – l‑a făcut să se opună sionismului, considerând întotdeauna că crearea Israelului a fost „o tragică eroare“. În ciorna „Autobiografiei“ lui a scris o frază extrem de dură: „Iniţial m‑am opus sionismului, fiindcă mă opuneam oricărei forme de naţionalism. Dar n‑am crezut niciodată că sioniştii vor deveni rasişti. Asta mă face să‑mi fie ruşine de originea mea, fiindcă mă simt responsabil pentru acţiunile naţionaliştilor israelieni“.
Considera atunci că evreii trebuiau să se integreze în societăţile în care trăiau, aşa cum procedase familia lui, căci ideea „poporului ales“ i se părea primejdioasă. Anticipa, credea el, viziunile moderne ale „clasei alese“ în marxism ori ale „rasei alese“ în nazism. Pentru cineva care gândea astfel trebuie să fi fost teribil să vadă cum, într‑o societate pe care o credea deschisă, antisemitismul începea să crească precum spuma datorită influenţei ideologice germane, simţindu‑se deodată ameninţat, asfixiat şi obligat să se exileze. Nu mult după aceea, aflat deja în exil în Noua Zeelandă unde, graţie prietenilor lui F.A. Hayek şi Ernst Gombrich, obţinuse o slujbă modestă de lector la Canterbury University din Christchurch, afla că şaisprezece rude apropiate – unchi, mătuşi, veri, verişoare –, pe lângă numeroşi colegi şi prieteni austriaci de origine evreiască, ca şi el, perfect integraţi, erau anihilaţi sau mureau în lagărele de concentrare, victime ale rasismului demenţial al naziştilor.
În acest context Popper a decis să se îndepărteze câţiva ani de cercetările lui ştiinţifice (înainte de a părăsi Austria, publicase deja „Logik der Forschung“ – „Logica cercetării“ – 1935), aducându-şi contribuţia intelectuală – cum a numit‑o el – la rezistenţa împotriva ameninţării totalitare. A început cu „Mizeria istoricismului“ (1944–1945) şi a continuat cu „Societatea deschisă şi duşmanii ei“ (1945). Malachi Hacohen trasează o minuţioasă şi captivantă istorie a condiţiilor dificile, aproape eroice, în care Popper a scris aceste două cărţi de filosofie politică, cărţi care aveau să‑i aducă o celebritate nicicând visată, rupându-şi timp din orele de predat şi din cele de munci administrative în universitate, cerând sprijin bibliografic prietenilor lui europeni şi trăind într‑o sărăcie care friza uneori mizeria, ajutat de loialitatea şi dăruirea misionară ale lui Hennie, care‑i descifra manuscrisul, îl dactilografia, iar câteodată îl supunea unor critici severe.
Malachi Hacohen a muncit la cartea aceasta despre tânărul Popper la fel de mult cât lucrase şi acesta din urmă la studiul lui despre originile totalitarismului în Grecia clasică, care, consideră el, începe cu epoca lui Platon şi ajunge până la Marx, Lenin şi fascism, trecând prin Hegel şi Compte. Uneori lasă impresia că în aceşti ani de muncă intensă a trecut de la admiraţia necondiţionată şi aproape religioasă faţă de Popper la o anumită dezamăgire, pe măsură ce descoperea în viaţa lui privată greşeli şi manii inevitabile, intoleranţe, prea puţina‑i reciprocitate faţă de cei ce‑l ajutaseră, depresiile şi tabieturile lui, slaba‑i flexibilitate în acceptarea noilor forme, idei şi mode ale modernităţii. Unele dintre aceste critici îmi par foarte nedrepte, dar ele îşi au locul într‑o carte dedicată celui ce‑a susţinut mereu că spiritul critic reprezintă condiţia indispensabilă pentru adevăratul progres în ştiinţă şi în viaţa socială. Supunând probei examenului şi greşelii – deci încercând „falsificarea lor“, demonstrarea faptului că sunt false – se ajunge la adevărul ori la minciuna doctrinelor, a teoriilor şi interpretărilor ce pretind să explice individul izolat ori angrenat în amalgamul social, consideră Popper.
