Din afara zonei Euro, celor cărora le pasă de Europa se întreabă „ce dracu' se întâmplă acolo"? Ce e până la urmă această criză Euro? Ce se întâmplă cu Grecia, Portugalia, Italia, Spania şi, mai nou, Franţa şi Olanda? Am luat-o cu toţii razna?
Economistul Paul Krugman are un răspuns: Europa recrează în cel mai mic detaliu criza din 1930. El crede că guvernele comit sinucidere economică prin austeritatea pe care o impun propriilor economii. În loc să găsească soluţii de stimulare a creşterii economice, guvernanţii europeni au impresia că tăierile şi reducerile ar fi soluţia miraculoasă. Statele europene par a nu fi capabile să iasă din dogmele defuncte ale salvării monedei Euro, scrie RFI Romania.
Istoria se repetă rareori, dar lecţiile ei nu trebuie uitate niciodată. Din 1925 până în 1931, Europa aplica măsuri de austeritate pentru a putea face faţă – chipurile – concurenţei americane. Rezultatul acelor politici ne este cunoscut. În zilele noastre, nu trece lună fără o mini- sau maxi-criză a monedei Euro şi noi ce facem? Ignorăm istoria şi facem aceleaşi greşeli. E ca şi cum Keynes nu a trăit niciodată şi singurul economist demn de amintit din acea perioadă ar fi Churchill. Vrem ca apa să curgă la deal şi nu la vale în loc să admitem că nicio ţară nu îşi poate plăti datoriile în condiţii de recesiune, şomaj şi, mai mult, instabilitate politică. Vedem cu pică guverne unul după altul, şapte la număr până acum, dar vor mai veni, fiţi fără grijă. Iar concluzia nu este decât una: atâta vreme cât cătuşele monedei unice nu vor fi scoase, statele europene nu vor avea creştere economică stabilă şi stabilitatea unei guvernări politice coerente. Ar trebui să trecem conceptul de „uniune" în categoria celor mai mari greşeli ale istoriei. Sau măcar această uniune monetară creată fără premise raţionale de funcţionare.
Franţa e subiect de „făcut mişto" din cauza dreptei „debile" (Die Welt)
Pentru ca Marine Le Pen să nu poată triumfa după alegerile de la finele săptămânii, politicienii francezi trebuie să ofere alegătorilor răspunsurile corecte la întrebările lor legitime. Şi mai trebuie ceva: verticalitatea de a nu face compromisuri cu extrema dreaptă.
Cu toţii am citit sau am auzit: Marine Le Pen a spulberat recorduri, a reuşit miracole cu partidul creat de tatăl său antisemit, a mobilizat alegători şi a readus extrema dreaptă pe prima scenă a politicii franceze. În acelaşi timp însă şi-a făcut ţara de râsul lumii prin simplul fapt că fiecare al cincelea francez cu drept de vot se regăseşte în acel program electoral debil.
Istoria va arăta cine este responsabil pentru ascensiunea acestui partid urât mirositor. Ea va trage un bilanţ al dreptei moderate care a permis ca acea graniţă între centru şi extremă să fie încălcată cu atâta lejeritate. Prea des politica zilelor nostre este mai degrabă un spectacol decât un proces raţional. Alegerile prezidenţiale sunt un fel de Star Academy unde nu mai contează ce gândeşti şi cum argumentezi, ci dacă eşti „bun", dacă ai punctaj, dacă urci în sondaje. Chiar şi fără tonurile antisemite, rasiste şi xenofobe, discursul Frontului Naţional din Franţa răspândeşte o ură socială şi o vulgaritate care va acapara întregul spaţiu public încetul cu încetul. În duminica votului, partidele tradiţionale nu aveau ochi pentru acest fenomen. E ceasul al doisprezecelea şi ochii trebuie deschişi în faţa pericolului pe care îl reprezintă manifestările extremiste.
Sigur, oamenii care au votat Le Pen nu pot fi excluşi din societate şi lor nu li se poate spune „Staţi acasă pe 6 mai" sau „Votaţi în alb la turul al doilea". Nu, lor trebuie să li se transmită următorul mesaj: „Veniţi la vot, exprimaţi-vă liber, dar în discursul meu nu veţi găsi niciun compromis făcut sectei voastre".
Sarkozy în cruciada ultranaţionalistă (Le Figaro)
Deja se poate vedea că ambii candidaţi la preşedinţie şi-au schimbat strategia de campanie pentru aceste două săptămâni. Nicolas Sarkozy a pornit în forţă la vânătoare de voturi în domeniul electoral al Frontului Naţional. Ieri a catalogat partidul „lepen-ist" drept „compatibil" cu Republica Franceză.
Oficial, goana după voturile extremei drepte se cheamă „încercarea de a înţelege votul pro Le Pen" de duminica trecută. Nicolas Sarkozy a calificat opţiunea ultranaţionalistă drept legitimă şi a subliniat că „dacă nu ar fi fost aşa, atunci Republica i-ar fi interzis acestei formaţiuni să se înscrie în cursa electorală".
Întrebat de un jurnalist dacă există anumite limite pe care nu le va încălca, preşedintele-candidat a răspuns mirat că nu înţelege. „Nu avem dreptul să vorbim cu electoratul frontist? Imigraţia, frontierele, naţiunea – toate acestea sunt subiecte despre care ar trebui să vorbim cu toţii". Şi încă un motiv de îngrijorare, de data aceasta demonstrat prin date concrete: 64% din electoratul favorabil lui Nicolas Sarkozy ar fi de acord ca acesta să facă un deal cu Frontul Naţional în vederea alegerilor legislative. Brusc, extrema dreaptă nu mai este un tabu.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
