Istoricii și observatorii occidentali sunt de acord că în viața politică modernă de la Al. I. Cuza încoace funcționează un război intern între partide dezbinate și conducători, în căutarea permanentă a unui echilibru imposibil. Partidele sunt mai mult orientale decât occidentale, spunea Iorga la‑nceputul anilor ’30, și situația e încă valabilă, adică au interese de grup egoiste și conjuncturale, mai mult decât ideologii precise și strategii ale interesului național, în timp ce liderii cad în capcana unui model bizantin, al autoritarismului luminat sau întunecat.

 

România înregistrează mereu eșecuri cronice în procesul de modernizare, iar stabilitatea și prosperitatea societății nu pot fi asigurate pe termen lung. Cum ar putea fi curmată această tradiție nefericită? Prin occidentalizarea partidelor și de‑bizantinizarea funcției de „lider maximo“? Ușor de zis, imposibil de făcut. Al. I. Cuza a încercat să reformeze țara împreună cu boierii progresiști împotriva clerului retrograd și a marilor latifundiari. Rând pe rând a fost părăsit de cei apropiați. În șapte ani au fost schimbate zeci de guverne, iar Cuza, izolat și atacat fără încetare, se‑nțelegea mai bine cu turcii decât cu foștii săi comilitoni pașoptiști. Confruntat din prima clipă cu abdicarea sau detronarea, lui Cuza nu i‑a mai rămas decât soluția autoloviturii de stat, împotriva corpului legiuitior. Apărat de armată și apoi trădat de ea, Cuza este îndepărtat sumar în 1866 și ia drumul exilului, unde moare singur, așa cum a domnit.

 

Regele Carol I traversează drame similare. Domnește 40 de ani, dar în fiecare an este pus în situația abdicării sau alungării. Elitele politice românești se alternează la contestarea și intoxicarea șefului statului. Divorțul dintre Prințul constituțional și curtea politic‑parlamentară devine una din regulile de bază ale funcționării regatului și sub Ferdinand Reîntregitorul. Șansa lui de a fi regele învins, dar integru în timpul ocupației germane a Bucureștiului și apoi monarhul României Mari nu l‑a ajutat decât puțin în asigurarea coerenței unei vieți politice, în care disensiunile parlamentare și manejul vieții publice aveau să‑l tragă la fund.

 

Carol al II‑lea revine în țară în 1930, călare pe caii mari, deși prin efracție, ai monarhiei luminate și implicate. Inteligența sa superioară a fost dublată însă de o personalitate contradictorie. Guvernele au fost dublate de camarila, camarila de concubină. Carol scapă cu viață fugind noaptea dintr‑o Românie amputată, huiduit și detestat. Un excelent țap ispășitor. Antonescu e conducătorul absolut. Conduce în timp de război, îi răzbește pe legionarii cu care guvernează până la un punct, dar transformă țara în mașina de război necondiționată a lui Hitler. Antonescu moare împușcat. Comunismul a înregistrat o schimbare a modelului antioccidental și bizantin de guvernare. Gh. Gheorghiu‑Dej și Ceaușescu se transformă repede în lideri comuniști autocefali, lichidându‑și sau marginalizându‑și adversarii. Partidul devine un cor de sicofanți, iar naționalismul, o «ersatz»‑ideologie de mobilizare și pervertire a națiunii. Trădat și abandonat, Ceaușescu moare împușcat într‑o cazarmă din Târgoviște. Beneficiarii crimei nu doar că i‑au fost apropiați, ci i‑au moștenit parțial personalitatea și stilul.

 

Ion Iliescu, ex‑comunistul proteic, dar, în fond, egal cu sine însuși, alături de Emil Constantinescu, democratul prooccidental, produs al societății civile, învins prin abandon, nu reușesc, pentru că nu vor, să lichideze vechile vicii de structură ale sistemului politic românesc. Lipsa de continuitate și incoerența politicii de modernizare, falia dintre elite și societate, populismul, demagogia – acestea sunt paradigmele distrugătoare ale climatului public românesc. Impresia persistentă este că președinții României postdecembriste au rămas la un moment dat singuri și neputincioși, flancați de partide, grupuri de interese și politicieni mai puternici și mai vicleni. Această suită a mandatelor șefilor de stat români din ultimii 150 de ani transmite însă un mesaj limpede, din păcate. Puterea lor n‑a fost reală niciodată, chiar dacă uneori era absolută. Când s‑au transformat în dictatori, contextul regional și internațional le‑a fost fatal.

 

Una din primele măsuri de supraviețuire ale sistemului politic democrat al țării va fi revizuirea Constituției, cu modificarea atribuțiilor președintelui și ale premierului. Președintele va trebui să devină fie personajul cu toate atri­bu­țiile reale de putere, fie va trebui să se transforme într‑un funcționar onorific, ales de parlament. Doar așa va lua sfârșit războiul de 150 de ani.