“Ma bucur mult sa va cunosc. Sunt unul dintre cititorii dumneavoastra fideli. Atat de fidel incat si astazi, dupa mai bine de zece ani, din cauza dumneavoastra si a Roxanei Iordache, inca mai cumpar Romania libera. De ce nu mai scrieti?”.
E o intamplare de saptamana trecuta, dar am tot auzit intrebarea asta si m-am tot ascuns dupa scuza comoda a politicilor corporatiste. Vezi Doamne, n-as vrea ca opiniile mele private sa angajeze in vreun fel compania multinationala pe care o reprezint. La fel si in cazul ofertelor de colaborare primite din partea unor publicatii extrem de onorabile: n-am timp, e o perioada incarcata, n-as vrea sa se interpreteze, stiti, conflictul de interese etc., etc.
Redactorul care m-a sunat pentru acest text mi-a spus ca pot sa scriu despre orice (precum creditul piticesc de la HVB!) - tutun, acciza, contrabanda, politica, management, PR, CSR... Cu atat mai dificil. Cum de nu-mi mai curg cuvintele din pix? Unde e “Otrava” de la inceputul anilor ’90? In ce directie au disparut opiniile vitriolate, sarcasmele pasionate, convingerile de nezdruncinat? Ce a patit ziarista fundamentalista, “fara mama, fara tata, ca facuta de-o bunica”? Ce s-a intamplat cu mancatoarea de neocomunisti, atat de tanara si atat de rea - cum spunea fostul presedinte Iliescu?
Am sa folosesc cele doua-trei mii de semne care mi-au fost acordate cu generozitate de Business Standard pentru un scurt exercitiu de sinceritate. La 25 de ani, imediat dupa Revolutie, lucrurile erau foarte simple pentru noi, cei din presa care tinea loc de opozitie: aveam credinta ca putem si e de datoria noastra sa schimbam lumea, iar lumea se impartea radical in (neo)comunisti si anticomunisti. Tot ce ar fi facut cei dintai era suspect prin definitie si ridica serioase semne de intrebare. Cat despre ceilalti, anticomunismul dovedit sau manifest tinea loc de orice calificare.
