Unde să mai fugi cu banii din calea crizei?

Vai de cei care economisesc astăzi. Economiștii și alți băgăreți îi muș­tru­luiesc pentru că nu cheltuiesc mai mult, ca să stimuleze în acest fel economia mondială. În acest timp, schemele lor de pensii devin constant tot mai puțin generoase, proces care îi obligă să economisească mai mult, nu mai puțin, dacă vor să se bucure de o bătrânețe confortabilă. Britanicii care se pensionează în prezent pe baza unor scheme private vor primi un venit cu 30% mai mic decât cei care s‑au retras la pensie cu trei ani în urmă. Atunci când cei care agonisesc încearcă să găsească o destinație pentru banii lor, sunt întâmpinați în fiecare zi de titluri despre bănci salvate de stat, crize ale datoriilor suverane și posibilitatea unei noi recesiuni.

Ipoteze de lucru.

Având în vedere dimensiunea riscurilor, investitorilor nu li se oferă prea multe în schimb. În cea mai mare parte a lumii dezvoltate, randamentele la lichidități sunt de 1,5% sau mai mici. Cele mai lichide piețe de obligațiuni guvernamentale (cele din Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Japonia) oferă profituri de 2,5% sau mai puțin. În ambele cazuri, asemenea profituri sărăcăcioase fac parte dintr‑o politică deliberată: guvernele și băncile centrale încearcă să convingă firmele care ar putea crea noi locuri de muncă să înceapă să se împrumute din nou.

Până și investițiile de capital americane, în ciuda unui palmares jalnic în ultimul deceniu, oferă dividende de doar 2,1%, un nivel care a fost asociat de‑a lungul timpului cu profituri mici pentru anii ce urmează. Toate acestea sunt moștenirea evaluărilor stratosferice atinse de Wall Street în momentul de vârf al balonului dotcom.

Pentru oamenii strângători, periculoase nu sunt profiturile dezamăgitor de mici, ci loviturile devastatoare la adresa averii lor. Imediat după cel de‑al Doilea Război Mondial, obligațiunile guvernului britanic (gilt‑uri) ofereau profituri similare celor din zilele noastre – iar cei care le‑au cumpărat și‑au pierdut, până în 1974, trei sferturi din bani, în termeni reali. Investitorii cu apetit mai mare pentru risc pot s‑o pățească chiar mai rău. Cei care au cumpărat acțiuni japoneze în momentul de vârf din 1989 stau acum pe o pierdere nominală de 80%.

Alegerile investitorilor vor fi ghidate de felul în care consideră că se va desfășura criza. În cel mai bun caz, se poate spera că autoritățile o vor „scoate cumva la capăt“: vor stabiliza criza datoriilor suverane din Europa, vor cârmi economiile dezvoltate înapoi, pe calea ce duce spre creșteri anuale de 2–3%, și în același timp vor concepe planuri realiste pentru reducerea datoriilor guvernamentale pe termen mediu. Dar dacă această perspectivă trandafirie nu se materializează – și cele mai multe șanse îi sunt împotrivă – lumea întreagă urmărește trei scenarii.

Globul de cristal.

Una dintre posibilități este ca țările dezvoltate să încerce oricum să‑și umfle datoriile mai departe, probabil prin doze tot mai mari de quantitative easing (politică monetară neconvențională de tipărire de bani fără susținere reală în economie – n.r.). O creștere a prețurilor la mărfurile de bază în 2010 și la începutul lui 2011 a împins inflația mai sus decât era acum un an în – în toate țările G7, dar și în Brazilia, Rusia și China (India este excepția din grupul BRIC). În mod normal, inflația sugerează investitorilor că ar trebui să treacă la aur. Dar prețul stratosferic al acestuia, precum și faptul că majoritatea economiștilor cred că inflația se va domoli odată ce economia globală încetinește sunt argumente împotriva acestei alegeri.

A doua posibilitate este ca autori­tă­țile europene să facă o eroare de calcul fatală și să permită un faliment haotic al Greciei, fără să sprijine în mod adecvat băncile din regiune și să protejeze economiile mai mari ca Italia și Spania de daunele colaterale. Rezultatul poate fi o cădere extrem de bruscă a PIB‑ului european, cu efecte devastatoare în lanț și în restul lumii bogate. Acest scenariu pledează în favoarea obligațiunilor Trezoreriei SUA.

„The Economist“ continuă cu îndârjire să creadă că politicienii europeni nu pot fi atât de stupizi încât să permită colapsul euro. Dar, fiind la fel de neinspirați ca omologii lor americani, este puțin probabil că vor face prea mult pentru a ajuta economiile vestice să crească. Așa încât noi credem că lumea bogată se află în fața celui de‑al treilea scenariu: stagnare în stil japonez. În această variantă, recesiunile vor fi mai frecvente decât în anii ’80 și ’90, iar rata generală de creștere va deveni inertă. În aceste circumstanțe, lumea dezvoltată își va rezolva cu foarte mare dificultate situația datoriilor și mai multe țări vor cădea în genul de capcană a datoriilor cu care se confruntă Japonia. Citește articolul în MONEY EXPRESS