Uniunea Europeană: monedă unică, două extinderi şi tratat de reformă

2002. La 1 ianuarie, 308 milioane de oameni din 12 ţări au început să cumpere bunuri şi servicii cu euro, noua monedă unică a Uniunii Europene. Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda au fost primele state membre care au trecut la euro. De atunci, alte patru state au aderat la zona euro: Slovenia, la 1 ianuarie 2007, Cipru şi Malta, la 1 ianuarie 2008, şi Slovacia, la 1 ianuarie 2009, ridicând numărul cetăţenilor europeni care folosesc această monedă la 329 de milioane. Se estimează că toate celelalte state membre vor adera la euro în următorii zece ani. Introducerea euro a fost cea mai vastă operaţiune de înlocuire de monedă de până acum, pentru că a vizat băncile, companiile de transport de valori, comercianţii şi administratorii de bancomate. Bancnotele au fost distribuite băncilor şi comercianţilor încă din septembrie 2001, pentru a evita eventualele blocaje. Perioada de circulaţie simultană a monedelor naţionale şi a euro a durat până la două luni, timp în care mulţi dintre cetăţenii zonei euro şi-au exprimat nemulţumiri că produsele s-au scumpit sau că le este mai greu să calculeze valoarea produselor cu preţuri exprimate în euro. Planuri pentru o monedă unică europeană au început să fie făcute încă din 1969 de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice Europene. Procesul a fost însă amânat, din motive variate, timp de aproape trei decenii. În final, la 1 ianuarie 1999, euro a fost adoptat, dar în formă non-fizică. Banca Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare unice, iar statele care doreau să intre în zona euro aveau la dispoziţie o perioadă de tranziţie de trei ani. România este şi ea candidată la zona euro. Pentru a adopta moneda unică, o ţară trebuie să îndeplinească o serie de condiţii - să nu aibă deficit bugetar mai mare de 3% din PIB, datorie publică mai mică de 60% din PIB, rată de schimb cu fluctuaţii reduse, rată de inflaţie redusă.

2004. Opt state din fostul bloc sovietic, plus Cipru şi Malta au fost primite în Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Acesta a fost primul val de extindere al UE către Europa Centrală şi de Est şi cel mai mare din istoria blocului comunitar. Cea mai mare extindere a UE din istorie a produs şi schimbări instituţionale, crescând dimensiunea principalelor organisme europene - Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul. Acest fapt nu a afectat procesul decizional, deşi mulţi politicieni şi anaişti se aşteptau la blocaje în luarea deciziilor, având în vedere modalităţile complicate de vot. Cele zece noi membre - Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Lituania, Estonia, Letonia, Cipru şi Malta - au adus în Uniune 73 milioane de oameni şi au extins graniţele blocului european substanţial către Est. Comisia Europeană a calificat acest val al extinderii “un succes incontestabil”. “Extinderea UE a servit drept ancoră de stabilitate şi democraţie şi drept promotor al libertăţilor personale şi al dinamismului economic”, spunea comisarul pentru extindere, Olli Rehn, într-un discurs susţinut la Berlin, la aniversarea a cinci ani de la semnarea extiderii. Anul acesta, CE a publicat un raport în care evidenţia beneficiile economice pe care extinderea le-a adus atât noilor membri, cât şi celor vechi, subliniind că volumul schimburilor comerciale între aceste ţări s-a triplat în mai puţin de zece ani.

2007. Lăsate pe dinafară la primul val al extinderii, pentru că nu îndeplineau condiţiile cerute de UE, România şi Bulgaria au fost primite în Uniune abia în 2007. Acest val al extinderii, cu numărul cinci în istoria blocului comunitar, ar putea fi şi ultimul pentru o perioadă de timp destul de lungă, în condiţiile în care nici valul din 2004 nu a fost suficient de bine digerat de cetăţenii Europei.

Procesul de aderare a fost mai lung pentru România şi Bulgaria decât pentru celelalte state membre, pentru că ambele ţări aveau mai multe probleme, în special în ceea ce priveşte corupţia şi reforma justiţiei. De altfel, cele două ţări au avut parte de monitorizare strictă şi după aderare. “La momentul în care finalizam negocierile de aderare la Uniunea Europeană, exista o mare speranţă că România va deveni un studiu de caz de succes pentru sud-estul Europei. Că va arăta estului Europei şi sud-estului Europei ce oportunităţi şi ce beneficii poate să aducă aderarea la Uniunea Europeană. Este o dezamăgire foarte mare că, iată, deja s-au făcut strategii pentru sud-estul Europei în care România este doar la nivel declarativ politc, dar nu de substanţă”, spune fostul negociator al României cu Uniunea Europeană, Vasile Puşcaş.

2009. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie, după mai bine de zece ani de negocieri dure, răzgândiri, respingeri prin referendum şi ratificări amânate. Scopul tratatului, elaborat pe scheletul proiectului abandonat al Constituţiei europene, este să dea Uniunii mai multă greutate în relaţiile internaţionale şi să permită facilitarea luării deciziilor într-o Uniune cu 27 de membri, care, pe termen lung, s-ar putea extinde la peste 30 de state.

Prin Tratatul de la Lisabona a fost înfiinţată funcţia de preşedinte al Consiliului European, iar cea de Înalt Reprezentant pentru politică externă a căpătat mai multă vizibilitate şi mai multe prerogative. Fostul premier belgian Herman Van Rompuy a devenit “Domnul Europa”, iar purtător de cuvânt al politicii externe comune este Catherine Ashton, fostul comisar britanic pentru Comerţ.