Pe de o parte, avem acest aspect al nevoilor justificate de suprafete de terenuri compacte pentru dezvoltarea marilor proiecte de investitii, care se lovesc insa de piata libera a cererii si a ofertei imobiliare, facand foarte dificila si scumpa aceasta operatiune.
De cealalta parte, avem proprietarii de terenuri, la prima, la a treia sau la a nu stiu cata schimbare de titular, care, la fel justificat, dispun de proprietatea lor asa cum considera ei de cuviinta, fara a le putea impune o anumita folosinta.
Intre unii si ceilalti sunt autoritatile, institutiile statului, care trebuie cumva sa medieze acest conflict, fara a leza in vreun fel dreptul de proprietate, garantat de toate normele juridice ale statului, dar care, in acelasi timp, sunt obligate la o buna guvernare, in sensul asigurarii oportunitatilor de dezvoltare a comunitatilor locale. Intrebarea fundamentala in acest caz este daca si in ce conditii performanta institutionala la care sunt obligate autoritatile poate sau nu sa impuna o anume folosinta a dreptului de proprietate. In cazul marilor proiecte publice de infrastructura, aceasta dilema a fost deja elucidata prin investirea statului cu dreptul de a expropria suprafetele de terenuri necesare pentru derularea acestor proiecte.
Argumentul fundamental in aceste cazuri este natura publica a proiectelor respective, utilitatea lor publica.
