Din discuţiile pe care le-aţi avut cu oficiali de la Bruxelles, cum văd aceştia gradul scăzut de absorbţie a fondurilor europene?
Oficialii europeni nu fac un caz din a inventaria sume, volume sau viteze de absorbţie. Din punctul lor de vedere contează în principal aspectul legalităţii şi al respectării oportunităţii pentru care au fost generate programele şi finanţările europene. Nu acolo este nevoie să ne uităm, ci la noi. Aici e obligatoriu să ne uităm.
Există, dacă vreţi, o dezamăgire şi un regret foarte mare, pentru că, la momentul în care finalizam negocierile de aderare la Uniunea Europeană, exista o mare speranţă că România va deveni un studiu de caz de succes pentru sud-estul Europei. Că va arăta estului Europei şi sud-estului Europei ce oportunităţi şi ce beneficii poate să aducă aderarea la Uniunea Europeană. Este o dezamăgire foarte mare că, iată, deja s-au făcut strategii pentru sud-estul Europei, în care România este doar la nivel declarativ politc, dar nu de substanţă, sunt elemente legate de dezvoltarea spaţiului estic european, deci, în noua vecinătate a UE, s-au luat nişte decizii foarte importante vizavi de investiţii în infrastructura din noua vecinătate şi a fost un regret mai mare al lor, decât al autorităţilor de la Bucureşti, că România nu a putut fi atrasă în acest proiect. Dar România nu putea să fie atrasă câtă vreme nu are conexiunile construite intern. Este un sentiment de frustrare pe care îl simt mulţi europeni, nu doar de la Bruxelles, ci şi din statele membre, care şi-au pus o speranţă în ceea ce ar putea să devină România.
Revenind la absorbţia fondurilor europene, autorităţile de management pentru programele operaţionale pentru fondurile structurale am reuşit să le acredităm acum abia, în prima jumătate a anului 2009. La transporturi, abia în august am reuşit. Dar, în final, toate autotirăţile de management au fost acreditate. Acreditarea nu este un lucru simplu. Fondurile europene ne stau acum la dispoziţie, până mai ieri aveam doar avansuri. Acum vreau să văd cu adevărat, în afară de acele sume pe care le aveam pe ţeavă şi pe care le-am deblocat abia în 2009, că programele încep să se implementeze. Dar pentru acest lucru trebuie să existe politici, guvernul să adopte politicile europene şi să meargă pe ele, să le susţină până la nivel local.
În ceea ce priveşte mediul privat, cui trebuie să se adreseze companiile la Bruxelles?
La noi termenul de lobby are conotaţii mai degrabă de trafic de influenţă. Încă facem o suprapunere a mediului de afaceri cu mediul de politici. În mediul politic s-a instituit percepţia traficului de influenţă legat de business, atunci s-a extins şi asupra mediului de afaceri, ceea ce este foarte grav. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, în zona pieţei interne există aşa-numitele structuri de piaţă, care sunt de foarte multe categorii, de la cele pe industrii, pe produse, până la cele legate de anumite profesii. Din păcate, la noi, lucrul acesta nu a evoluat, iar apartenenţa companiilor la structuri de piaţă este mai degrabă de factură interbelică, asociaţiile patronale, sau, în cazul cel mai bun, camere de comerţ, dar care sunt tot pe filosofia interbelică, deci nu s-a evoluat spre aşa ceva. Or, a fi prezent în mişcarea pieţei interne este interesul - nu spun obligaţia - este interesul fiecărei companii. E foarte important ca o firmă să aibă zilnic percepţia, analiza mediului de afaceri, a echilibrelor şi dezechilibrelor, să aibă percepţia a ceea ce se întâmplă la nivelul Comisiei Europene, la nivelul Consiliului, la nivelul Parlamentului European şi la nivelul Consiliului Economic Social, la Comitetul regiunilor şi, nu în ultimul rând, la nivelul acestor structuri de piaţă, de la asociaţii europene la grupuri de interese, aşa-numitele grupuri europene. Dacă vrem, nu doar prin mecanica asocierii cu piaţa internă, să intrăm în mecanismele pieţei interne, este obligatoriu ca şi firmele din România să realizeze această relaţionare.
Cunoaşteţi cazuri de companii româneşti care fac acest lucru?
Ştiu cazuri de companii româneşti care, în ultima vreme, au început să sesizeze că nu este suficient să te duci la contabilii dintr-un minister de la Bucureşti, ci tot mai mult, prin procesele de convergenţă, sunt puşi în situaţia de a se informa de-adevăratelea că ceea ce se întâmplă la Bucureşti respectă cadrul legal şi al oportunităţilor. Sunt deja domenii care au început pregătirea pentru a intra într-un asemenea demers relaţional.
Puteţi să daţi exemple de asemena domenii?
Mă abţin deocamdată, dar pot să mai spun ceva: firmele ar trebui să-şi dezvolte capacitatea de negociere pe piaţa internă, care este foarte diferită de târguiala de afaceri sau de negocierea de afaceri. Or, şi punctul acesta este nevralgic pentru companiile din România şi ar trebui să-l dezvoltăm.
Sunt companii care fac efectiv acest lucru sau se fac doar tatonări?
Sunt companii din zona multinaţionalelor, care, prin apartenenţa lor la spaţiul mai vechi european, o fac deja.
Dar companii româneşti?
Companii autohtone sunt, din păcate, foarte puţine. Sunt câteva, acelea care au fost legate mai ales de procesele de interdependenţă de anumite decizii ale autorităţilor.
În ce măsură recurg companiile la europarlamentari?
Sunt puţine cazuri, dar se întâmplă. Companiile de la noi se gândesc la anumite tehnici pe care le folosesc în relaţia cu parlamentarii din România, ceea ce nu prea funcţionează acolo. Rolul parlamentarilor europeni poate să fie foarte important, dar numai dacă este cuprins într-un peisaj convergent de relaţionare. Dacă firmele de la noi ar intra în procesele de negociere pe piaţa internă, în anumite faze, europarlamentarii sunt de mare folos.
Desemnarea lui Dacian Cioloş a fost considerată un succes diplomatic pentru România. Totuşi, există voci în Marea Britanie, mai ales în presă, care spun că Cioloş este “al doilea comisar al Franţei” şi că va promova o politică agricolă bazată pe subvenţii pentru producţie şi nu pe dezvoltare. Cum comentaţi aceste afirmaţii?
Dacă vorbim de succes diplomatic, acesta, într-adevăr, este în primul rând un succes al domnului Sarkozy (preşedintele Franţei, n.red.). Abia apoi este succesul României. Dar lucrul acesta nu este grav şi nu ar fi grav nici pentru Marea Britanie. Noi trebuie să dovedim că suntem apţi să abordăm constructiv politicile europene, nu doar mercantil. O abordare mercantilă ne duce în mod clar la eşec. Am văzut declaraţia comisarului din partea Germaniei, legat exact de fondurile pentru agricultură şi de modul în care se va trata acest domeniu. Eu nu fac în momentul de faţă o evaluare referitoare la ceea ce va întreprinde viitorul comisar Cioloş, aş dori foarte mult ca discuţiile acestea să nu-i dăuneze în dezbaterile din Parlamentul European. Cred eu, o asemenea dezbatere chiar nu-l favorizează, dar îi doresc să aibă succes.
Unde a ajuns România, la cinci ani după încheierea negocierilor?
S-a spus că suntem tot acolo. Eu nu sunt de acord cu această percepţie, a fi tot acolo înseamnă a fi mult mai înapoi, pentru că şi Uniunea Europeană şi statele membre au evoluat foarte mult în aceşti cinci ani.
La ora aceasta, este cât se poate de evident că România are, dacă vreţi, un cost enorm de oportunitate, în sensul că nu a utilizat sau nu a beneficiat de această oportunitate enormă pe care a avut-o intrând în Uniunea Europeană. Este mare, mare păcat, pentru că, din păcate, exact în anul în care România a intrat în Uniunea Europeană, a izbucnit criza, care în anii următori şi-a văzut efectele în întreaga Uniune, inclusiv la noi. Ar fi trebuit ca liderii noştri şi guvernele să fie mai conştienţi şi mai dedicaţi intereselor României şi să nu amâne ceea ce trebuia făcut deja până la data aderării. Am dat cazul autorităţilor de management. Conform celui mai pesimist scenariu pe care îl aveam eu în 2004, acestea ar fi trebuit să lucreze în deplinătate cel târziu la sfârşitul primului semestru din 2007. Am întârziat doi ani şi jumătate, exact cât să pierdem această oportunitate.
Dacă am o frustrare, este că finalizarea negocierilor a deschis o oportunitate extraordinară - s-a şi văzut din mediul investiţional, din mediul de afaceri, din mediul financiar, pe care noi l-am deturnat spre alte zone, iar acum, ca societate, ca stat şi ca cetăţeni, trebuie să recunoaştem că am pierdut, că avem costuri de oportunitate. Trebuie neapărat să recuperăm cât putem, dar costruile de oportunitate rămân costuri.
Trebuie să se fi întâmplat şi ceva bun, totuşi...
S-a evidenţiat mult mai tare decât în perioada negocierilor, de exemplu, cât de important este să acomodăm acţiunea politică şi actul de guvernare cu legislaţia. Deja observă cetăţenii că, în situaţia în care nu se respectă reglementările, nu merge ca în România, “las’ că trece”. Avem deja infringement, avem ameninţări de penalităţi, avem şi penalităţi. Cetăţenii văd că, atunci când intri într-o structură integrată, trebuie să te gândeşti şi la beneficii, şi la costuri. Şi lucrul acesta va contribui la trezirea societăţii româneşti şi a politicienilor.
Apoi, s-a văzut că România nu este o piaţă neglijabilă, şi nu mă refer la spaţiu. Ca spaţialitate, toată lumea a spus că România este o piaţă foarte bună, doar dacă o privim ca o piaţă de desfacere. Sunt însă câteva domenii, culmea, chiar în afara strategiei naţionale, în care s-a dovedit că putem să fim competitivi. Venirea Nokia în România ne-a arătat că avem domenii care pot fi competitive, mai ales prin resursele umane. În IT, cele mai mari firme produc aici. Sunt domenii competitive pe care trebuie să le dezvoltăm.
Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că am încheiat negocierile şi am aderat la Uniunea Europeană. Dar acestea sunt mai degrabă oportunităţi care au năvălit peste noi mecanic şi nu datorită strategiei şi opţiunilor noastre.
Datorită mecanicii aderării la UE, s-a îmbunătăţit nivelul de trai, au crescut salariile. Să ne imaginăm că ar fi fost în diminuare dacă aderarea nu avea loc. Dar, dacă noi am fi mers convergent cu politicile europene, acest proces de beneficii ar fi fost sigur, durabil, sustenabil. Aşa este doar contextual.
CV
- 57 de ani
- Căsătorit, un copil
- Este director al Institutului de Studii Internaţionale din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
- Decembrie 2008-octombrie 2009: a condus Departamentul Afacerilor Europene
- 2004-2008: Deputat PSD
- 2000-2004: Negociator-şef al României cu Uniunea Europeană
- 1993-1995: Ambasador interimar al României la Washington
