Pe deasupra, factorii care au condus la acest rezultat nu sunt de natură să sugereze în vreun fel că piaţa deţine un suport minim, indiferent de evoluţiile din plan extern. Ba dimpotrivă. S-a dovedit a fi o piaţă fără niciun fel de suport, care poate scădea neaşteptat de mult. Tocmai această fragilitate le-a ridicat serioase semne de întrebare bancherilor, şi majoritatea argumentelor fundamentale de genul: “România e abia la început, aici e loc de creştere cât vezi cu ochii” au început să fie privite cu mai multă reţinere. 2009 se apropie însă de sfârşit şi trebuie să privim înainte. Ce vor face băncile în 2010? Se vor menţine aceiaşi generatori de profit care le-au facilitat un 2009 rezonabil? În principiu, marja netă de dobândă nu va mai avea un impact atât de mare. În trimestrul al treilea, spre exemplu, diferenţialul de dobândă dintre creditele şi depozitele deja existente în euro a crescut spectaculos, cu peste 60%, faţă de trimestrul anterior. Probabilitatea ca acest fenomen să se menţină şi în 2010 este redusă, în orice caz, nu la aceeaşi amplitudine.
Mai departe, dacă urmărim evoluţia monedei naţionale, palierul de stabilitate din ultimele luni reduce categoric din atractivitatea operaţiunilor speculative. Asta, bineînţeles, spre exasperarea, uneori firească, a multor participanţi la piaţă. Cel puţin în primele luni ale acestui an, volatilitatea cursului de schimb a avut o contribuţie deloc neglijabilă la profitabilitatea băncilor. În ceea ce priveşte “relaţia cu statul”, cred că situaţia din 2009 se va menţine în linii mari, având în vedere că tranşele de la instituţiile financiare internaţionale vor fi tot mai mici şi e greu de crezut că noul guvern va respecta “ad literam” acordul cu FMI. Mai ales sub aspectul reducerii cheltuielilor cu personalul. Acest lucru nu înseamnă că, la nivel de sistem, peisajul nu ar putea să devină mai competitiv. Un an de performanţe inerţiale este totuşi cam mult, iar cotele de piaţă încep să se modifice la fel de inerţial. Mai devreme sau mai târziu, diferenţierea trebuie să apară.
Abordări agresive cred că sunt excluse în perioada imediat următoare, dar la nivelul calităţii serviciilor şi al cultivării bazei de clienţi există mult spaţiu de manevră. Ceea ce, în timp, înseamnă că ponderea veniturilor din comisioane va câştiga din nou teren. Mai ales în condiţiile în care creşterea activelor nu mai reprezintă principalul obiectiv. Cu atât mai mult cu cât rigorile de capital sunt mari, iar active în plus înseamnă solvabilitate în minus. De fapt, aici am putea asista la strategii interesante, cel puţin din partea câtorva operatori importanţi din piaţă. Vă mai aduceţi aminte cum, înainte de 2008, ne plângeam de faptul că multe active bune “sunt scoase din ţară” şi transferate în bilanţurile băncilor-mamă? Acum se pare că procesul s-a inversat. Profitând de excesul de lichidităţi de care dispun, “fiicele” din România încep să răscumpere din credite. Din cele bune! Demersul este menit să sporească profitabilitatea, are însă un cost: presiunea pe solvabilitate, adică în ultimă instanţă majorări de capital. În acelaşi context, se discută mult şi destul de aprins despre vehiculele speciale în care băncile româneşti descarcă active mai puţin dezirabile. În cazul în care entităţile aparţin băncilor-mamă, chiar nu văd care ar fi problema. Scapă de provizioane, ce-i drept, dar dacă acţionarul majoritar străin îşi asumă creditele proaste şi le consolidează la nivel de grup, îl priveşte. Totodată, nu trebuie să uităm că un activ, fie el şi neperformant, nu poate fi pur şi simplu extras din bilanţ. Operaţiunea trebuie compensată printr-un alt activ, ceea ce până la urmă înseamnă că intră bani. Dacă însă vehiculele dedicate aparţin fie subsidiarelor din România, fie băncilor autohtone, problema trebuie evident abordată în cu totul alţi termeni, având în vedere că tot aici se face în cele din urmă consolidarea.
Cert este că, în prezent, băncile au câteva preocupări majore. Una ar fi profitabilitatea. Adică ieşirea din zona cifrelor roşii în care au alunecat temporar câteva bănci mari. A doua este legată, în mod firesc, de evoluţia creditelor neperformante şi de provizionare. Nu în ultimul rând, trebuie să-şi menţină o rată de adecvare a capitalului ridicată. Aici, în mod clar, unii depun eforturi mai mari decât alţii, şi asta le limitează capacitatea de a se menţine competitivi pe termen scurt. Cred că principalul argument care poate fi adus în favoarea unor câştiguri mai mari pentru sistemul bancar în 2010 ar fi reducerea ritmului de constituire a provizioanelor noi, pe fondul unui avans mai lent al creditelor neperformante şi al faptului că băncile au provizionat deja masiv în prima parte a anului.
Ne putem aştepta însă şi la multe surprize neplăcute. Eforturile ample de restructurare a creditelor din ultimele luni au avut, printre altele, menirea de a amâna “momentul adevărului” în cazul multor împrumuturi fără perspective prea faste. Este aproape imposibil de estimat care va fi ponderea şi impactul acestora, precum şi momentul în care vor ieşi la iveală. Discuţia despre profitabilitatea băncilor este utilă şi interesantă, având în vedere câştigurile impresionante din ultimii ani. Mai important este însă rolul pe care acestea şi-l vor asuma în perioada imediat următoare. Vor contribui la relansarea economică pe care o visăm cu toţii sau vor miza prudent pe status-quo? Având în vedere toate elementele aminitite mai sus, mă tem că mai degrabă cea de-a doua variantă.
> Victor Popa este realizatorul emisiunii Business Line şi corealizator al rubricii 3&U la The Money Channel
