Cea mai pozitivă concluzie care s-a desprins în urma vizitei FMI în România a fost cea legată de sectorul bancar. Atât sub aspectul solidităţii sistemului, reflectat de nivelul capitalizării, cât şi prin prisma expunerii. Băncile şi-au menţinut expunerea! Mă rog, şi-au menţinuto în proporţie de 98%, dar, oricum, putem spune liniştiţi că s-au ţinut de cuvânt. Nu au scos banii din ţară ca să-i redirecţioneze către alte pieţe fie mai problematice, fie, dimpotrivă, cu potenţial mai mare. Da, cu potenţial mai mare! Există şi aşa ceva! Nu toată regiunea este paralizată şi nu toate guvernele din zonă aşteaptă Fondul ca pe Moş Crăciun. În ciuda “performanţei foarte bune”, adică a respectării acordului, Jeffrey Franks a ţinut să sublinieze că nu a uitat nici de cele două procente care s-au pierdut pe drum. Chiar a precizat că “vom lucra în continuare cu băncile şi pentru restul de 2%”.
Este posibil ca, în cadrul următoarei întâlniri dintre FMI şi bănci, să se agreeze o marjă de fluctuaţie acceptabilă, spre exemplu +/- 5%. Am putea interpreta asta ca pe o nouă concesie făcută băncilor, de data aceasta chiar de Fondul Monetar Internaţional? Poate. Trebuie să ţinem însă cont de faptul că Moş Crăciun nu mai vine deloc anul acesta. Mai mult, s-ar putea să ne trezim în situaţia în care să-l mai vedem la faţă abia prin primăvară. Până atunci guvernul trebuie să facă rost de bani din piaţa internă, prilej bun ca să ne amintim şi de principiile care stau la baza “gentlemen’s agreementului” cu marile bănci. În schimbul menţinerii expunerii consemnate la nivelul sfârşitului lunii martie, statul se angajează să ofere variante de plasament profitabile. Faptul că “profitabil” s-ar putea transforma în “foarte profitabil” chiar nu este vina băncilor. În acelaşi timp, când aperi un anumit plafon la randamentele pe titlurile de stat în lei, dar nu poţi accesa pieţele externe, multe alternative nu prea ai. Din acest punct de vedere, ceea ce s-a întâmplat vineri poate fi confundat uşor cu un mic triumf. Statul a plătit un preţ acceptabil, în condiţiile în care cererea a fost imensă.
În mod clar, există un exces de euro pe piaţă, iar băncile sunt extrem de doritoare să plaseze în asemenea condiţii. La prima vedere, pare o simbioză perfectă! În situaţia mai mult decât delicată în care se află, guvernul nu mai are timp să se gândească la risc valutar sau la faptul că obiectivul său principal nu este să emită titluri în euro la el acasă. Pe termen scurt, ai senzaţia că toată lumea câştigă. Peisajul idilic este însă perturbat din când în când de declaraţii ale bancherilor care atrag atenţia asupra limitărilor în capacitatea de a împrumuta guvernul. Pe moment, eşti tentat să nu-i crezi şi să pui totul pe seama unei tehnici de negociere. Nu neapărat! Nimeni nu-şi poate asuma o expunere excesivă asupra unui singur emitent, fie el şi suveran. Nici măcar fondurile de obligaţiuni. Cu atât mai puţin băncile comerciale. Orice strategie elementară de alocare a resurselor prespune anumite limitări. Băncile şi-au majorat deja plafoanele de expunere la titlurile de stat şi asta doar cu aprobare specială “din centrală”, adică de la banca-mamă. Probabil că o vor face în continuare, având în vedere foamea de bani a guvernului, dar şi lipsa alternativelor de plasament viabile. Totuşi, situaţia de faţă nu poate continua la nesfârşit. Cu atât mai mult cu cât debitorul nu dă niciun semn că doreşte să se transforme în “client responsabil”. Ca să obţii aprobare pentru majorarea plafonului trebuie să convingi banca-mamă că statul depune eforturi serioase pentru a depăşi situaţia critică în care se află şi că este preocupat de credibilitatea sa. Este tot mai greu să susţii o asemenea argumentaţie.
Bineînţeles că 5,25% la euro sună foarte bine şi că, pe alte pieţe, un asemenea randament este greu de obţinut. Nu trebuie să uităm însă că băncile-mamă mai au şi alte preocupări în momentul de faţă. Pe de-o parte au de returnat, la rândul lor, datorii, pe de altă parte, sunt prezente pe pieţe problematice, unde un surplus de cash le-ar fi foarte util. Când nu le mai convine ce găsesc aici, pleacă. E foarte simplu. Cu atât mai mult cu cât ne aşteaptă un an deloc pro miţător din punct de vedere economic. Aşa cum marile companii prezente la noi şiau redus semnificativ investiţiile, am putea spune chiar “expunerea” până la urmă, la fel ar putea să facă şi băncile la un moment dat. Pentru că expunerea costă. Dacă vrei să-i convingi să rămână, trebuie să le oferi perspective viabile pe termen mediu şi lung, nu neapărat soluţii profitabile pe termen scurt. Încă din mai, reprezentanţii agenţiilor de rating atrăgeau atenţia autorităţilor: nu vă bazaţi doar pe banii băncilor, pentru că s-ar putea să aveţi surprize la un moment dat! Iar de surprize neplăcute am tot avut parte în ultimul an. Asta ne ajută să ne împăcăm mai uşor cu ideea.
> Victor Popa este realizatorul emisiunii Business Line şi corealizator al rubricii 3&U la The Money Channel
