În ciuda tuturor semnelor bune din Europa şi de peste Ocean, economia României va continua să scadă brutal în ultimele două trimestre. Veniturile la buget vor fi cu patru miliarde de euro mai mici, singurele care cresc sunt cheltuielile cu salariile în sistemul public, în timp ce din planurile de investiţii nu s-a realizat decât o treime. Dintre cei aproape un milion şi jumătate de oameni plătiţi din bani publici, doar puţin peste 4.000 au plecat acasă. Ceilalţi au venituri cu 12% mai mari. Singurul fel în care Guvernul şi-a ţinut promisiunile privind deficitul bugetar a fost prin amânarea investiţiilor şi a altor cheltuieli.

Dar elasticul a fost întins puţin cam prea mult: în primul rând, pentru că amânarea unor cheltuieli nu înseamnă decât transferarea lor în altă perioadă, şi nu dispariţia lor. În al doilea rând, pentru că un astfel de comportament înseamnă o oarecare lipsă de responsabilitate: atât timp cât economia privată e cu motoarele la minimum şi populaţia a oprit consumul în favoarea economisirii, bugetul devine, din nefericire, responsabil pentru a păstra un echilibru. Pentru toate cele de mai sus, în ultimele şase luni din an, defi citul va fi de două ori mai mare decât în primele şase luni. Ca orice fi nanţator din această lume, Fondul Monetar Internaţional a acceptat ceva şi a cerut ceva. În premieră, a acceptat să fi nanţeze direct bugetul statului pentru un defi cit mult mai mare decât cel aprobat iniţial. Să refuze această situaţie ar fi însemnat să nu înţeleagă realitatea. Pe de altă parte, săptămâna trecută a marcat o situaţie de un absurd desăvârşit: nu există nicio idee foarte clară despre locurile unde sunt angajaţi cei 1,4 milioane de salariaţi din sistemul public. Mai mult, a fost nevoie de o săptămână pentru ca miniştrii să ajungă să înţeleagă ce agenţii şi câţi oameni au în subordine.

Întrebare logică: la construcţia bugetului sau la rectificarea din primăvară, cât de responsabili au fost când au cerut posturi şi bugete, neştiind, de fapt, datele de pornire? Marea restructurare din administraţie, promisă la început de mandat, a fost o mare glumă. Acum, când s-a rupt pisica, şefii sindicatelor încearcă să obţină alte amânări pentru legea salarizării în sistemul public, în ideea că mai vorbim puţin, mai trece timpul, poate vine alt guvern... Iar premierul Emil Boc nu reuşeşte să obţină un acord în interiorul Guvernului pentru a-şi asuma răspunderea pe trei proiecte de lege. Cam atât despre responsabilitate politică în momente critice pentru România.

Aşadar, tot deranjul a ieşit la lumină. Acum, datele sunt pe masă şi au fost acceptate de toată lumea, cel puţin la nivel de declaraţii. Partenerii de la Washington (deşi partener e un termen pe care nu l-ar folosi foarte multă lume) au acceptat condiţiile noastre. În schimb, avem de făcut puţină curăţenie în cheltuielile administraţiilor locale (unde descentralizarea nu înseamnă, cum s-ar crede, lipsă de responsabilitate), în companiile de stat, în salarii, în pensii şi în educaţie. Pare nerezonabil? Probabil. Dar riscul de explozie nu e la Washington, ci la Bucureşti.

Andreea Roşca este director Business Press în cadrul trustului Realitatea-Caţavencu. Lucrează în presa scrisă din 1992. A fost redactor-şef la săptămânalul Capital şi a condus agenţia de presă NewsIn.