Primul‑ministru reformator al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, nu seamănă nici pe departe cu omologul său rus, Vladimir Putin, nu? Mai gândiți‑vă. În țările ambilor lideri, jurnaliștii care îndrăznesc să critice guvernul ajung, de multe ori, în spatele gratiilor. În Turcia lui Erdogan, ca și în Rusia lui Putin, adversarii politici ai clicii de guvernământ au fost persecutați de instanțele de judecată și de poliție și au petrecut luni sau ani în închisoare fără proces, în timp ce oamenii de afaceri din opoziție au fost insultați cu taxe de‑a dreptul ruinante. La cel puțin doi indicatori deprimanți, Turcia se situează pe același loc sau chiar mai jos decât Rusia: în ultimul clasament Reporteri Fără Frontiere – Libertatea Presei, Turcia se situează pe locul 148, în spatele Rusiei, care ocupă poziția 142. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a găsit Turcia vinovată în cazul a 174 de încălcări, în timp ce Rusia a fost declarată vinovată în doar 133 de cazuri.

PRIMELE ARESTĂRI. Ce a mers prost? Erdogan a venit la putere acum zece ani cu o victorie zdrobitoare, promițând să transforme Turcia într‑o „democrație avansată“ prin scoaterea armatei în afara politicii, pentru prima dată în istoria modernă. Și a făcut‑o la început, câștigând simpatia Europei pentru reformele sale.

În 2005, Uniunea Europeană a început negocierile pentru includerea Turciei ca membru cu drepturi depline. Dar acest program îndrăzneț de reformă a început să se prăbușească în iunie 2007, după ce poliția a descoperit două depozite secrete de arme și muniții. Anchetatorii au acuzat așa‑numita grupare Ergenekon, o pretinsă organizație ultranaționalistă formată din ofițeri militari despre care se presupune că plănuiau o lovitură de stat. De atunci, gruparea s‑a tot extins. Ultimul val de arestări, care au vizat presupuși simpatizanți ai organizației ilegale Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), a măturat aproape 3.500 de politicieni kurzi și activiști. Până în prezent au fost închiși 249 de ofițeri militari superiori, printre aceștia numărându‑se 35 de generali și chiar fostul șef al Statului‑Major General (care a negat toate acuzațiile aduse împotriva sa, numindu‑le „tragico­mice“), împreună cu peste 100 de jurnaliști. Nimeni nu e sigur dacă Erdogan însuși a ordonat arestarea sau dacă, pur și simplu, a apelat la anchetatorii lui extrem de zeloși, ale căror investigații s‑a întâmplat să se potrivească cu scopurile sale politice. Cert este că el a apărat în repetate rânduri acuzațiile aduse grupării Ergenekon, denunțând „campania de defăimare“ internațională împotriva măsurilor de represiune a presei și insistând ca orice jurnalist aflat în închisoare să fie considerat vinovat ori pentru conspirație împotriva guvernului, ori pentru că ar avea legături cu rebelii kurzi.

SUSPICIUNI. La începutul lunii februarie, chiar și procurorii s‑au întors împotriva guvernului. Unul dintre procurorii speciali l‑a chemat pe protejatul lui Erdogan, Hakan Fidan, șeful Organizației Naționale pentru Informații al Turciei (cunoscută mai mult după acronimul MIT), la un interogatoriu legat de suspiciunea de a fi purtat discuții „trădătoare“ cu reprezentanți ai PKK. Ordinele privind arestările la vedere au fost emise pentru fostul șef al MIT Emre Taner și pentru mai mulți spioni de top, acum pensionați. De fapt, MIT vorbise cu rebelii – din ordinele lui Erdogan, care a încercat să soluționeze disputa de 40 de ani dintre Ankara și kurzi. „E limpede că anumite elemente din cadrul Parchetului doresc să pună capăt anchetelor“, spune veteranul cercetător Grenville Byford. „Astfel de oameni cred că orice compromis cu PKK este echivalent cu trădarea.“

Erdogan a declarat de multe ori că nu le poate spune procurorilor ce să facă, iar atacul asupra inițiativei sale kurde demonstrează cu siguranță că ei sunt, cel puțin parțial, dincolo de controlul guvernului. Europa a aplaudat atunci când sistemul judiciar din Turcia s‑a autoreglementat, în 2010. Dar în loc să construiască un sistem judiciar imparțial, facțiunile rivale de procurori și‑au folosit puternica influență pentru a‑și atinge scopurile politice, după cât se pare.

ATAC LA MASS‑MEDIA. Rezultatul începe să semene cu un război civil în care se luptă nu cu arme, ci cu mandate de arestare. Iar, între timp, trupele speciale și forțele de securitate ale lui Erdogan au instituit un climat de frică în mass‑media din Turcia. „Am fost avertizat deja că scriu «prea mult» despre jurnaliștii arestați“, spune editorialista Ece Temelkuran, care a catalogat investigația Ergenekon drept un „instrument la îndemâna guvernului pentru a hărțui opoziția“. În luna ianuarie, ea a fost anunțată că nu‑i va fi reînnoit contractul cu cotidianul „Haberturk“. „Conversația nu a fost neașteptată“, spune ea. Și totuși mass‑media nu s‑a unit împotriva persecutorilor ei. Așa cum explică Gareth Jenkins de la Institutul Asia Centrală‑Caucaz din Washington, presa turcă este „caracterizată de tribalismul care domină o mare parte a dezbaterii politice din țară. Fiecare este pregătit să accepte fără critici orice lucru negativ despre celălalt – indiferent cât de absurd ar putea fi – și să respingă instinctiv orice potențial negativ care i‑ar putea fi la fel de nociv ca o minciună, o conspirație sau o «provocare»“.

În cele din urmă, mica diferență din­tre măsurile de represiune asupra jur­naliștilor, editurilor și cadrelor universitare este un război al procurorilor împotriva dușmanilor presupuși ai statului sau al lui Erdogan împotriva criticilor săi. În orice caz, sprijinul său sincer față de arestări trădează un caracter autoritar urât, iar democrația Turciei este principala sa victimă. „Ne îndepărtăm de statul de drept zi de zi“, avertizează Umit Boyner, președinta Asociației Turce de Business și Industrie. „Ne uităm cu groază și cu un mare sentiment de insecuritate la lupta pentru putere din interiorul statului turc.“ Comisarul european pentru Extindere Ștefan Füle și‑a exprimat recent „îngrijorarea serioasă“ asupra „numărului mare de cazuri și investigații împotriva jurnaliștilor, scriitorilor, cadrelor universitare și apărătorilor drepturilor omului“. Printre criticii internaționali ai regimului se numără romancierul american Paul Auster, care a provocat o ușoară vâlvă atunci când a refuzat să viziteze Turcia, în semn de protest față de arestarea jurnaliștilor. Erdogan i‑a răspuns la protest numindu‑l „ignorant“.

LA FOC MOCNIT. Toate acestea sunt sem­ne clare că, după zece ani la putere, conducerea Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) a devenit confuză, chiar paranoică. Și totuși paranoia se bazează pe ceva. În ciuda victoriilor electorale repetate ale AKP, partidul cu rădăcini islamiste a suferit un deceniu de atacuri aproape constante din partea a ceea ce turcii numesc „statul profund“ – judecători și reprezentanți ai armatei care se consideră gardienii vechiului stat turc. Există dovezi credibile că secțiuni militare au pus la cale planuri de destabilizare a guvernului, cu asasinări, atacuri explozive și dezinformări. Judecători ultralaici, formați și sprijiniți în mod public de generali, au ridicat o serie de pretenții legislative către AKP, chiar dacă alegătorii țării au continuat să susțină partidul. „Doar paranoicii supraviețuiesc“, spune un vechi asociat al lui Erdogan, care a dorit să‑și păstreze anonimatul.

În acest moment, Turcia lui Erdogan recidivează către statul autoritar militar din 1980. Revoluționarii trebuie întotdeauna să se protejeze înainte de a deveni o reflecție a regimului pe care l‑au înlocuit. Cu alte cuvinte, așa cum declara în urmă cu câteva săptămâni jurnalistul Ahmed Sik, închis și el, în fața unei instanțe din Istanbul, „istoria ne dovedește că orice putere care își trage în jos predecesorii păstrează în interior semințele rele ale răsturnării“. Poate atacul la inițiativa kurzilor lui Erdogan îl va convinge în cele din urmă că mașinăria judiciară s‑a dezlănțuit, în ciuda faptului că îi servește interesele de atâta vreme. Fisurarea ei va provoca, inevitabil – și ironic –, schimbări cu care el va încerca să influențeze procesul juridic. Dar sistemul judiciar distrus al Turciei a devenit o rușine pentru el și un obstacol serios în fața vechiului său vis de a avea o „democrație avansată“. Așa cum Putin învață, de asemenea, opozanții întemnițați nu reduc la tăcere criticile. Le amplifică.