România este unul din cele 25 de state membre UE care a decis să semneze Tratatul Fiscal. La reuniunea Consiliului European de la Bruxelles, desfasurată la finalul lunii ianuarie, Marea Britanie şi Cehia au fost singurele state care au anunţat că nu vor adopta acest pact, fapt care îngreunează implementarea măsurilor fiscale la nivelul intregii Uniuni. În esenţă Tratatul Fiscal prevede ca statele semnatare să menţină bugete echilibrate şi un deficit structural care să nu depăşească 0,5 la sută din PIB. Fiecare stat va trebui să instituie un mecanism de corecţie care se va declanşa automat în caz de deparaj în raport cu acest obiectiv. În caz de depăşire a limitei de 3 la sută din PIB a deficitelor publice anuale, statele vor fi expuse unor sancţiuni, aplicate de Curtea Europeană de Justiţie, în urma sesizării ei nu numai de către Comisie, ci de către oricare stat semnatar. Tratatul trebuie inclus, dacă este posibil, în Constituţiile statelor membre.

Cei care susţin Tratatul Fiscal argumentează necesitatea unui asemenea angajament, asumat chiar prin legea fundamentală a statului, prin faptul că nişte ţinte fiscale comune pot preveni derapajele în care au intrat ţări precum Grecia sau Portugalia. Scepticii cred însă că nici acest Tratat Fiscal nu va fi respectat de statele Uniunii, începând chiar cu Germania sau Franţa, care au fost primele ce au încălcat vechiul Tratat fiscal al Uniunii Europene şi nu au fost sancţionate. Fără o voinţă a tuturor statelor membre, orice încercare de adoptare a unor politici economice sau fiscale comune are şanse reduse de reuşită, mai ales atunci când aplicarea sancţiunilor rămâne o prevedere opţională şi conjuncturală.