În 1996 şi în 2004, victoria lui Emil Constantinescu, respectiv a lui Traian Băsescu i-a făcut să creadă că sunt importanţi şi că sunt la putere. Până la sfârşitul mandatului celor doi, au aflat, cu mânie, că nu este cazul şi, de fiecare dată, s-au revoltat, căutându-şi o expresie politică proprie. 2009 a fost anul marilor lor speranţe. Au reuşit performanţa de a-l înlocui, la conducerea PNL, pe Tăriceanu, portdrapelul neoliberalismului marelui capital, cu Crin Antonescu, pe care l-au promovat ca simbol al virtuţilor, dar şi al slăbiciunilor micii burghezii urbane. Cu vioiciune intelectuală, cu replică sclipitoare, cu o cultură generală pe potriva boemei intelectuale naţionale şi cu repere morale ancorate în lumea artistico-mondenă bucureşteană, Crin Antonescu a reuşit să se desprindă, ca imagine şi reprezentare politică, atât de dependenţa tradiţională a liberalilor de marele capital autohton, cât şi de “impuritatea” claselor muncitoare, fie ele urbane sau rurale, preocupate mai mult de locuri de muncă, de salarii şi pensii, de manele şi picnicuri cu grătar decât de eroii din “Maestrul şi Margareta”.
Probabil fără să ştie, dar împins în această direcţie de susţinătorii săi din lumea intelectualilor liberali, a internauţilor, a boemei de pe Calea Victoriei, a editorialiştilor şi a comentatorilor politici independenţi, a medicilor care nu sunt de gardă şi a profesorilor care nu sunt la ore, a nostalgicilor de la Vama Veche şi a “rebelilor” din timpul liber, Crin Antonescu a atras susţinerea celor pe care îi reprezenta – aproximativ 15% din populaţia cu drept de vot şi circa 20% dintre cei care chiar au votat. Pentru că, invers decât afirmă “teoreticienii” alegerilor, această mică burghezie urbană este mai activă politic decât oricare altă categorie socială. Pe 22 noiembrie 2009, ponderea alegătorilor cu studii superioare a fost aproape la fel de mare cu aceea a pensionarilor. Este meritul lui Crin Antonescu de a-i fi adus la vot pe cei mai mulţi dintre ei, dar acest merit vine cu o notă de plată pe care i-o prezintă România reală, pe care această mică burghezie şi, odată cu ea, PNL-ul au ignorat-o.
Căci România reală este formată mai ales din oameni care muncesc sau au muncit (muncitori, ţărani şi pensionari) şi din cei care îi conduc, în viziunea unora, sau îi exploatează, în viziunea altora. Pentru aceştia, pentru cei care aleargă după profit, după salariu sau după pensie, pentru cei care pândesc cu înfrigurare facturile sau evoluţia cursului de schimb, adică pentru 80% din electorat, Crin Antonescu nu a avut niciun mesaj şi niciun interes. El nu a înţeles – pentru că “ai lui” nu acceptă asta – că marea problemă a României este economia, că investiţiile, mâncarea, medicamentele şi salariile sunt mai importante, atunci când rişti să nu le ai, decât cultura generală, replicile sclipitoare şi elitismul. A pierdut şi i-a lăsat singuri, pe o mare ostilă, într-o plută fără cârmaci. Ce face acum firava “clasă mijlocie”, prinsă între Traian Băsescu şi Mircea Geoană, doi competitori care se luptă pe voturile celor pe care electoratul lui Crin Antonescu îi ignoră: muncitori, ţărani, capitalişti, pensionari? Au trăit într-o iluzie – că ei conduc -, şi aceasta s-a destrămat. Există posibilitatea să cadă în altă iluzie: că fără ei nu se poate. Că sunt prinţesa care aşteaptă peţitorii. Când şi această iluzie se va destrăma, ei vor ieşi din politică.
> Vladimir Pasti este profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti şi director INSOMAR.