Utilitatea sindicatelor pentru câştigarea şi controlul puterii de către un partid politic a fost intuită pentru prima dată de Lenin, în 1902, în celebrul text programatic “Ce-i de făcut?”. El a făcut legătura dintre rolul partidului, revoluţionar, programatic şi funcţiunile organizaţiilor de masă, în principal sindicatele care trebuia aduse sub controlul secret al partidului. După preluarea puterii, în dezacord cu Troţki, care cerea desfiinţarea mişcării sindicale considerată “revolută”, Lenin a cerut aducerea acestor organizaţii sub controlul strict al partidului pentru a-i servi exclusiv scopurilor sale.

Sindicatele, “made in USSR”

În alt text faimos, Lenin defineşte transformarea organizaţiilor de masă în “curele de transmisie”, între partidul comunist (care trebuia să-şi prezerve funcţiunile sale principale) şi “masa celor ce muncesc”. La începutul consolidării puterii, sindicatele au fost utilizate pe post de “aliat de masă, fie şi vremelnic, şovăielnic, nestatornic, nesigur, condiţionat”. Noua putere comunistă accepta anumite “compromisuri” cu vechea orânduire, dar numai până la preluarea întregii puteri şi eliminarea tuturor adversarilor politici şi sociali.

După moartea lui Lenin, Stalin a perfecţioanat teoria curelor de transmisie prin care se statua controlul maselor şi a impus-o ca model organizatoric al Uniunii Sovietice şi, ulterior, exportată în toate statele satelit din Europa de Est. Pe lângă sindicate, organizaţiile de masă includeau cooperativele, asociaţiile culturale, organizaţiile de tineret şi de femei, în general toate formele de asociere care implicau organe alese de conducere.

Sindicatele la remorca comuniştilor români

Pe scurt, sindicatele nu făceau decât să mimeze mecanisme democratice, în realitate ele fiind la dispoziţia partidului ca instrumente de exercitare a puterii. În România, concentrarea puterii a urmat acelaşi traseu, cu deosebire că dacă din anii 60 restul statelor central-europene au cunoscut o relexare relativă a puterii centrale.

În 1989 Nicolae Ceauşescu afirma că “în România, nu există cetăţean care să nu facă parte dintr-o organizaţie”. Spre sfârşitul anilor 80, PCR ajunsese să aibă 3,8 milioane de membri, 15% din populaţia ţării, din acest punct de vedere fiind cel mai mare partid din Europa de Est. Raportat la populaţia ţării era dublu faţă de PCUS.

În acelaşi timp, Uniunea Generală a Sindicatelor, fostul UGSR, includea automat toţi salariaţii şi număra 7,8 milioane de oameni. În afară de aceste două organizaţii de masă, crearea în 1974 a Frontului Unităţii Socialiste, devenit în 1980 Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste îi asigura lui Ceauşescu controlul inclusiv a conducerii superioare de partid, prin apelarea tot mai deasă la plesbicite populare , simulând o “democraţie directă, participativă”.

Toate aceste organizaţii s-au spulberat în decembrie 1989, cu excepţia sindicatelor, care chiar dacă s-au divizat în câteva confederaţii şi-au păstrat o mare influenţă în societatea post-decembristă. În mod natural ele au susţinut noul partid, FSN-ul, inclusiv prin intervenţii în forţă împotriva contestatarilor şi a rivalilor politice: “IMGB face ordine” şi mineriadele conduse de Miron Cozma sunt cele mai relevante exemple în acest caz.

Tranziţia mişcării sindicale

Sindicatele şi-au continuat rolul de pepinieră de cadre pentru partidele politice, mulţi dintre liderii politici – Miron Mitrea şi Victor Ciorbea – pentru a-i numai doar pe cei mai cunoscuţi dintre ei, făcând carieră pe prima scenă politică a ţării.

Pe măsură ce marile platforme industriale dispar, din cauza lipsei de competitivitate, a pierderii pieţelor de desfacere, a managementului defectuos etc, numărul de angajaţi se reduce, iar sindicatele îşi pierd din influenţă. În absenţa maselor de manevră şi importanţa lor pentru puterea politică scade dramatic. Ultima demonstraţie de anvergură, când membrii sindicali au dansat ca pinguinii în Piaţa Victoriei, marchează practic sfârşitul rolului mişcări sindicale de “curea de transmisie”.

Geneza baronilor locali

Modelul noii forme de guvernare de la nivel de judeţ şi până la comună îşi are originea în instituţia secretarului judeţean PCR, cu puteri depline pentru implementarea deciziilor venite de la centru. Tocmai pentru a-şi putea controla oamenii din teritoriu, înzestraţi cu puteri discreţionare, politica PCR prevedea rotaţia cadrelor după un mandat, maxim două. Dacă ţinem cont de faptul că primului secretar îi era subordonată chiar şi securitatea judeţeană, se poate imagina rolul conducător al acestuia pe plan local. Din 1990, locul acestora a fost preluat de preşedinţii consiliilor judeţene, dar până la statutul de “baron”  în accepţiunea modernă, mai aveau de aşteptat câţiva ani.

Mischie: “Soarta primarilor din judeţ stă în pixul meu”

Pe fondul declinului mişcării sindicale, influenţa preşedinţilor de consilii judeţene începe să crească, partidul de masă fiind cel care are cele mai mari şanse de câştig la alegeri. Astfel apare o nouă forţă care începe să se impună în prim-planul vieţii politice de la noi: instituţia baronului local. În mod paradoxal, puterea acestora se bazează tocmai pe procesul democratic, de descentralizare administrative a ţării. Însă aşa cum reforma în economie s-a oprit la poarta întreprinderilor, care în final au fost falimentate, şi reforma administrativă s-a poticnit la nivel judeţean.

Legea descentralizării finanţelor publice, adoptată pe timpul guvernării Conveţiei Democratice este preluată şi dezvoltată în mod creativ de administraţia PSD. Vorbim deci de perioada 2000 – 2004. Conform acestei descentralizări, resurse financiare semnificative nu mai luau calea bugetului central, ci rămâneau în buzunarele autorităţilor locale, dar mai ales cele judeţene. La acestea au început ulterior să se adune fonduri din programe naţionale, precum şi banii acordaţi de Uniunea Europeană.

Şefii de Consilii Judeţene au început să redistribuie discreţionar aceste resurse către localităţile din subordine, cumpărând astfel loialităţi politice. Emblema acestui mod de guvernare este preşedintele CJ Gorj, Nicolae Mischie, care a afirmat că soarta primarilor comunelor din judeţ stă în pixul lui.

În acelaşi context politic, apare pentru prima oară o noutate: datoria publică locală. Autorităţile locale prind curaj şi încep să emită obligaţiuni sau alte titluri de valoare, garantate cu veniturile locale, independente de bugetul de stat. Astfel, marja de acţiune a noilor autorităţi se extinde, iar odată cu ea şi influenţa acestor noi şefi asupra centrului decizional.

Baronii, noua “curea de transmisie”marca USL

Aşa s-a născut conceptul de baron local, ca exponent al puterii absolute exercitată pe plan local. Fără a mai fi numiţi de la centru, ci rezultaţi din cadrul unui proces democratic, ei nu mai pot fi schimbaţi din funcţii. Practic, majoritatea baronilor locali sunt în prezent aleşi pe viaţă. În viitor, nu sunt excluse primele succesiuni ereditare, după modelul nord-coreean.

Este de remarcat ascensiunea rapidă în structurile de partid a unor baroni cu state vechi de serviciu, precum Marian Oprişan, Liviu Dragnea sau Radu Mazăre. Aceasta dă măsura influenţei actuale a acesti categorii de oameni politice. Mult legitimitatea invocată de Ponta, când se referă la numirea sa ca premier, aparţine în fapt victoriei categorice a baronilor USL în alegerile din primăvară.

Schimbarea colaraturii politice a Parlamentului a fost decisă tot la nivel local, prin transferul unor preşedinţi de consilii judeţene sau primari foarte influenţi în barca USL. De exemplu, Sorin Frunzăverde, baron PDL de Caraş-Severin a trecut la USL înaintea alegerilor locale din acest an. Când a plecat din PDL, cu surle şi trâmbiţe, preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin s-a declarat deranjat în primul rând de caracterul prea „poliţienesc” al statului condus de partidul din care făcea parte. După Frunzăverde s-au înscris în PNL alţi 106 membri importanţi ai filialei locale PDL. Pe cale de consecinţă şi parlamentarii PDL reprezentând judeţul au trecut în cealaltă barcă.

Baronii locali n-au culoare politică

De aici rezultă principala caracteristică a baronilor, care îi apropie de modelul feudal de organizare teritorială: apolitismul acestora. Mai bine spus, trecerea de la un partid la altul, de la extrema stânga până la extrema dreaptă, se realizează doar în funcţie de propriile interese. Se mai poate spune, aşa cum este la modă acum prin guvern, că structurile locale sunt depolitizate. Nu mai este necesar ca oamenii să deţină carnete de partid, ei fiind înregimentaţi în cadrul unor structuri aflate în siajul partidului, sau cum s-o numi el – front, mişcare, organizaţie etc. Este modelul patentat de PCR începând din anii 70.

Ţărani în loc de sindicalişti

După modelul sindicalist, are loc înregimentarea celor din mediul rural. Procesul de dezindustrializare a diminuat drastic numărul de salariaţi, în prezent fiind mai puţini decât jumătate decât erau în 1989. Mai mult, marile platforme industriale care grupau zeci de mii de muncitori au dispărut şi odată cu ele puternicele sindicate. Au supravieţuit organizaţiile din marile companii de stat, CFR, Hidroelectrica, Poşta Română şi cele create pe criterii profesionale, ale cadrelor medicale sau profesori. Însă şi acestea sunt mult slăbite, în principal din cauza lipsei fondurilor financiare şi a liberalizării pieţei muncii.

Astfel că electoratul din zona rurală şi semirurală – al micilor oraşe monoindustriale, care se confruntă cu un şomaj masiv după închiderea unităţilor industriale, a devenit deosebit de atractiv în perspectiva câştigării marilor bătălii politice. Mai ales cu cât zonele sunt mai sărace, iar locuitorii sunt dependenţi de ajutoarele sociale în proporţie tot mai mare, autoritatea baronilor este cu atât mai puţin pusă la îndoială.

Prezenţa la vot cu ocazia referendumului reflectă aproape întocmai harta populaţiei rurale şi a sărăciei din României. În topul judeţelor care au înregistrat cele mai ridicate prezenţe la vot se regăsesc cele cu cea mai mare pondere a populaţiei rurale şi cu cele mai mici venituri pe locuitor. Aici autoritatea preşedinţelor de consilii judeţene a făcut posibilă mobilizarea masivă a primarilor care s-au implicat activ, reuşind să obţine de multe ori procentaje de peste 100% de voturi, raportat la numărul de alegători înscrişi pe liste.

Sportul preferat al baronilor: săritul dintr-o barcă-n alta

Pentru a înţelege mai bine apolitismul de la nivel local, se poate da exemplul de la alegerile locale din Olt. Fostul preşedinte al CJ Olt şi prim-vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a social-democraţilor, Marin Ionică, a candidat din partea PD-L. Adică i-a reprezentat în cursa pentru şefia administraţiei judeţene exact pe cei care l-au catalogat drept cel mai mare ,,baron” local, l-au acuzat că a furat banul public, că l-a dirijat către firmele conduse de apropiaţii săi, că a semnat facturile umflate ale lucrărilor achitate din bugetul judeţean pentru a beneficia de comisioane din partea constructorilor, căruia i-au montat în faţa instituţiei o ţeapă etc.

Notorietatea fostului preşedinte al CJ Olt, nu obligatoriu sau în totalitate pozitivă, şi cota de susţinere a PD-L de către electoratul din judeţ, fac din Ionică principalul contracandidat al PSD. Chiar dacă şansele de a prelua şefia administraţiei judeţene sunt reduse, el le va aduce pedeliştilor voturi mai multe la CJ Olt decât orice alt candidat propriu ar fi desemnat.

Şi partidele îşi schimbă culoarea în funcţie de interese

Un alt exemlu este dat de Eugen Nicolicea, baron de Mehedinţi, actualmente vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Pornit de la PSD, a trecut anul trecut la UNPR. În decembrie 2011, Eugen Nicolicea susţinea că Victor Ponta, liderul PSD, este un „fripturist cu interese personale” şi un „maimuţoi supărat”.

În luna iulie a acestui an, securea războuiului era de mult îngropată şi UNPR împreună cu PSD înscriau la tribunal Alianţa de Centru Stânga. “Alianţa politică este un proiect, o formă de asociere între partidele politice, doctrinară”, declara Nicolicea după ce se-mpăcase cu “maimuţoiul supărat” şi tocmai ce semnase acordul dintre cei doi.

Aceasta reprezintă un caz deosebit, în care un partid în ansamblul său sare dintr-o parte în alta, în funcţie de interesele de grup. Singurul numitor comun este şi de această dată consolidarea puterii grupărilor formate din baronii locali.

Iar exemplele pot continua. În perspectiva alegerilor generale, din luna noiembrie, campania electorală presupune implicarea baronilor locali. Mobilizarea electoratului, organizarea de reuniuni populare, mitinguri, realizarea de materiale publicitare, totul intră în sarcina baronilor. Pentru aceasta Guvernul trebuie să-i alimenteze cu fonduri, este contraserviciul pentru susţinerea de care se bucură în Parlament.

Parchetul anchetează activitatea “baronilor” de a referendum

Rămâne de văzut susccesul acetor demersuri, având în vedere că este cea de-a treia campanie electorală în decursul unui an. Mai trebuie ţinut cont de condiţiile dificile, poate cele mai grele din ultimii 10 ani în care trebuie câştigate nişte alegeri parlamentare. Criza economică, adâncită de efectele provocate de încercarea eşuată de demitere a preşedintelui Traian Băsescu a şubrezit poziţia USL. La aceasta se adaugă ancheta fără precedent a Parchetului şi a DNA privind eventualele fraude în cadrul desfăşurării referendumului. Finalizarea celor 500 de anchete penale ar putea produce mare deranj în curtea unor baroni, ceea ce s-ar traduce prin pierderi masive la votul de la alegerile parlamentare.

Lupta politică va continua, chiar după invalidarea referendumului de către Curtea Constituţională, asta fiind singura certitudine din prezent. Dar lupta nu va îmbrăca forma unei campanii electorale obişnuită, chiar dacă este pornită înainte de termenul legal, ci o luptă pentru eliminarea adversarului, indiferent de mijloace. Este vorba de o eventuală încheiere a unei etape din procesul de democratizare post-decembrist.

Baronii locali, care controlează Parlamentul şi Guvernul, luptă pentru prezervarea şi consolidarea proprilor privilegii. În fapt pentru menţinerea actualei organizări a statului român. Pentru aceasta sunt aruncate în luptă toate armele de care dispun cele două tabere. Din aceste motive, 2013 va aduce schimbări semnificative pe plan politic, să sperăm cu influenţe pozitive şi pentru economia naţională.