Polonia s-a făcut remarcată în ultimii ani prin faptul că a fost singura ţară europeană care a evitat recesiunea şi lumea vorbeşte despre miracolul polonez. Polonezii au 19 ani de creştere economică neîntreruptă, în România au fost opt ani de recesiune de la Revoluţie.
Înainte de 1989 indicatorii economici arătau mai bine pentru România. După o cursă de câţiva ani în care populaţia a fost înfometată, la ordinul lui Ceauşescu, datoria externă acumulată la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ’80 avea să fie plătită.
În 1989 România practic nu mai avea datorie publică, în timp ce Polonia înregistra o datorie de 62% din PIB, conform datelor FMI.
Polonia venea după o perioadă de opt ani de inflaţie puternică, în care preţurile au crescut anual cu cel puţin 15%, cu un maxim de 100% în 1982 şi un alt vârf de 75% în 1984.
În anii ’80, inflaţia în România a fost mică, chiar în teritoriu negativ în ’84 şi ’85. Singurul an cu inflaţie puternică a fost 1982, când preţurile au crescut cu 17%.
Polonia a înregistrat o recesiune foarte puternică în perioada ’80 – ’82, şi încă un an de scădere economică în 1984. România a reuşit să crească aproape continuu până spre sfârşitul anilor ’80, cu o sincopă uşoară în ’85. Din ’88 economia României începea să aibe probleme importante, iar în 1989 se înregistrează o scădere a PIB cu 5,8%.
Datele FMI (World Economic Outlook – octombrie 2010), arată că, pe parcursul anilor ’80, PIB per capita ajustat cu puterea de cumpărare, dar şi cel nominal, exprimat în dolari internaţionali, a fost mai mare pentru România. În ’88, PIB PPP era de 5.845 dolari pe cap de locuitor în România şi de 5.683 în Polonia. Recesiunea din ’89 a făcut ca indicatorul să scadă la 5.693 dolari în România, în timp ce o creştere economică de 3,8% a dus indicatorul la 6.116 dolari în Polonia.
Ce s-a întîmplat cu Polonia
După cum se poate vedea mai sus, diferenţele dintre România şi Polonia la nivel macroeconomic nu erau mari, iar situaţia socială era, într-o anumită măsură, comparabil de proastă.
Şi polonezii au trecut printr-o perioadă în care mâncarea s-a dat pe cardul de raţie – după interzicerea Solidarităţii şi instaurarea legii marţiale – , în care cursul a fost ţinut artificial sus de către oficialităţi, cu o piaţă neagră în creştere.
Guvernul comunist a încercat să implementeze câteva reforme şi să lase iniţiativa privată liberă, însă lucrurile aveau să se schimbe cu adevărat abia după ce decidenţii au deschis discuţiile cu Solidaritatea în 1988. Un an mai târziu, alegerile parţial libere organizate în luna iunie aveau să ducă la fomarea primului guvern non-comunist din Europa de Est, condus de Tadeusz Mazowiecki.
Terapia de şoc
Imediat după instaurarea noului guvern, în septembrie ’89, ministrul de finanţe Leszek Balcerowicz, ajutat de economistul american Jeffrey Sachs, susţinut de George Soros, a început să lucreze la un set de măsuri menit să întrerupă perioada de hiperinflaţie şi să facă tranziţia la economia de piaţă. Planul semnat de Balcerowicz a intrat în funcţiune la 31 decembrie 1989 şi avea următoarele coordonate:
- companiile de stat pot intra în faliment dacă nu sunt rentabile;
- deficitul bugetar nu poate fi finanţat prin tipărirea de monedă de către Banca centrală;
- interzicerea creditelor preferenţiale pentru companiile de stat şi legarea dobânzilor de inflaţie;
- introducerea unui set de taxe pentru toate companiile şi interzicerea taxelor speciale aplicate companiilor private;
- acordarea dreptului companiilor şi a persoanelor fizice străine să investească în Polonia şi să poată exporta profiturile;
- liberalizarea tranzacţiilor valutare în graniţele Poloniei şi abolirea monopolului de stat pe comerţul exterior
- taxarea vamală uniformă a tuturor companiilor
- stabilirea coordonatelor în care funcţionează agenţiile de şomaj
- protejarea muncitorilor din companiile de stat de disponibilizările în masă şi garantarea ajutoarelor de şomaj
Nu degeaba i s-a spus terapia de şoc. Tranziţia la piaţa liberă şi limitarea intervenţiei statului în economie a produs un şoc puternic în primii doi ani de aplicare a Planului Balcerowicz.
Inflaţia a sărit de la 251% în ’89, la 585% în ’90 – deficitul bugetar fiind finanţat în continuare prin tipărirea de bani de către Banca Naţională a Poloniei, similar cu ceea ce s-a întâmplat o bună bucată de timp şi în România –, producţia industrială a scăzut cu 22%, venitul naţional cu 13%. PIB a căzut cu 7,1%, după o creştere de 3,8% în 1989.
În ’89 practic nu exista şomaj în Polonia, cel puţin nu oficial. În ’90, ca urmare a închiderii întreprinderilor neperformante, şomajul a ajuns la 6,3% – 1,1 milioane de muncitori în companiile de stat pierzându-şi locul de muncă – , iar în ’91 la 11,8%. Cei mai loviţi de măsurile de rederesare şi tranziţie au fost lucrătorii de la stat, agricultorii (integraţi în cea mai mare parte în cooperative) şi muncitorii necalificaţi.
O parte semnificativă din căderea economică din ‘90 şi ‘91 a fost cauzată de căderea comerţului între statele CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), deşi Polonia începuse orientarea exporturilor către alte pieţe, lanţul comenzilor între fostele state socialiste s-a prăbuşit.
Cu toate neplăcerile din primii ani, efectele pozitive pentru evoluţia pe termen mediu şi lung a ţării au fost mult mai puternice.
Planul conceput de polonezi împreună cu FMI a dus, într-un termen destul de scurt, la ceea ce urmărea: eliberarea aproape a tuturor preţurilor de controlul statului şi stabilirea lor de către piaţă, deprecierea zlotului până aproape de nivelul pieţei negre, creşterea substanţială a taxelor, limitarea creşterilor salariale, relaxarea restricţiilor comerciale şi de plată, reducerea cheltuielilor guvernamentale şi limitarea expansiunii monetare şi fiscale, precum şi pe cea a creditului.
Inflaţia s-a redus şi zlotul s-a stabilizat. În 1991 creşterea preţurilor a fost de 70%, iar în 1992 de 43%, într-un moment în care în România hiperinflaţia era la putere. În ’89, în încercarea de a obţine convertabilitatea monedei pe plan extern şi pentru îmbunătăţirea comerţului, zlotul a fost depreciat în 12 rânduri. La 1 ianuarie ’90 a mai urmat o depreciere cu 32% şi cu un dolar se puteau cumpăra la acel moment 9.500 de zloţi. Nu a fost ultima, dar ritmul a încetinit.
Scuturată de controlul guvernului prin liberalizarea aproape completă a pieţei, iniţiativa privată a început să devină din ce în ce mai puternică, lucrul cel mai important în tranziţia către economia de piaţă şi dezvoltarea economică. În 1992 firmele private făceau deja jumătate din economia Poloniei şi din 1989 apăruseră peste 600.000. E drept, iniţiativa privată nu a lipsit cu desăvârşire în Polonia în anii de comunism, fiind în creştere în anii ’80 după câteva reforme ale guvernului. Asta a pavat şi drumul pentru dezvoltarea antreprenorială ulterioară, când afacerile private au ajuns la 2,2 milioane până în 1998.
Salariul mediu era de 126 dolari în 1990. Un articol al NYTimes din 1992 vorbeşte despre un salariu mediu de 15 dolari pe lună în 1989 calculat la rata de schimb de pe piaţa neagră. În 1992, Jeffrey Sachs scria în aceeaşi publicaţie că salariul a ajuns la 200 dolari.
Privatizarea
Imediat după ’89, polonezii au început să se gândească şi la trecerea companiilor de stat în mâini private. S-a făcut o legislaţie în domeniu, dar nimeni nu ştia cum se face tranziţia la proprietatea privată, nici măcar FMI. Ceva încercări au mai fost în Polonia, guvernul comunist organizând aşa-numitele “privatizări spontane”, în care a transformat anumite companii de stat în societăţi pe acţiuni. Directorii unora dintre companii, care aveau acces la informaţii, au preluat părţile profitabile şi au lăsat pierderile pe seama statului.
Pentru evita aceste situaţii, noile legi ale privatizării au căutat să întoarcă o parte din averile confiscate de către comunişti între 1944 şi 1962. Statul promitea să dea acţiuni, bani sau să restituie active celor păgubiţi. A fost o explozie de cereri: peste 70.000 în 1991.
După 1990, s-a încercat şi metoda privatizării companiilor prin oferirea de acţiuni angajaţilor şi managerilor (MEBO). Întreprinderile au fost deseori subevaluate, plus că angajaţii beneficiau de un discount la preţul nominal al acţiunilor, şi apoi finanţarea era greu de găsit pentru că noii proprietari – adică vechii angajaţi[i] – nu aveau capital disponibil. Statul a încercat să intervină prin oferirea unei scheme de garantare.
Guvernul a încercat să privatizeze companiile şi prin intermediul ofertelor publice. Cele mai bune companii din portofoliul statului au fost listate la reînfiinţata Bursă de la Varşovia în noiembrie 1990. S-a pus o restricţie prin care investitorilor străini nu li se permitea să deţină mai mult de 40% dintr-o companie, iar polonezii au uitat în 40 de ani de comunism ce înseamnă piaţa de capital. Rezultatele au fost în cele din urmă dezamăgitoare, din moment ce doar 14 companii se tranzacţionau la mijlocul lui ’92. Însă, au fost puse bazele uneia dintre cele mai mari burse din regiune, cu o capitalizare de 220 miliarde euro în 2011.
Polonezii au trecut apoi la un plan de privatizare în masă, care a diferit de experienţele similare din regiune prin faptul că remuneraţia managerilor era legată de cea a noilor Fonduri Naţionale de Investiţii, după modelul guvernantei corporatiste. 60% din acţiunile a 512 companii de stat au fost împărţite celor 15 SIF-uri poloneze. Acţiunile SIF-urilor au fost distribuite la rândul lor către 25,7 milioane de polonezi[ii]. Noii manageri au început o acţiune de restructurare şi au îndepărtat activele neperformante. Însă, faptul că programul a fost aplicat abia în 1993, deşi a fost conceput în 1991, a făcut ca eficacitatea sa să fie mai redusă[iii].
Alte 1.581 de companii mici şi mijlocii au fost lichidate şi activele lor vândute. Asta nu înseamnă că a fost nevoie de închiderea companiilor, ci a fost doar o procedură prin care datoriile acestora au fost şterse.
De asemenea, o altă metodă rapidă de privatizare a fost aceea a vânzării directe. Aşa au ajuns în Polonia, imediat după ’89, câţiva investitori străini puternici: Unilever a cumpărat producătorul de detergenţi Pollena Bydgoszcz, Philips a cumpărat producătorul de corpuri de iluminat Polam Pila şi Thomson Consumer Electronics a cumpărat producătorul de televizoare Polkolor. Însă doar 25 de astfel de companii au fost vândute către străini la început. Presiunile sindicale a restructurărilor inerente făceau ca multe firmele străine să se gândească de două ori înainte să cumpere o fabrică de la stat. Putea fi mult mai rentabil să construieşti una nouă. Sindicatele au fost aproape să oprească oferta de 2 miliarde de dolari a FIAT pentru producătorul local FSM (care construia deja maşini FIAT sub licenţă) din 1992.
Cu toate problemele, până la sfârşitul anului 1998, 6.129 (72,6%) din cele 8.441 de companii de stat au fost privatizate.
Echipa Balcerowicz nu a scăpat de critici. O mare parte din populaţie se opunea măsurilor dure, iar economiştii înclinaţi spre stânga cereau “măsuri keynesianiste pentru o criză pe care-o socoteau de natură keynesiană”[iv], neînţelegând la acel moment procesul de tranziţie şi mecanismele economiei de piaţă. Desigur, au apărut şi criticii care acuzau guvernul că vinde proprietatea statului pe nimic străinilor, la fel cum s-a întâmplat şi în România. Însă reformele au adus mult aşteptatul capital străin, care, şi datorită proximităţii de Germania, a început să intre treptat în ţară şi să creeze locuri de muncă.
Guvernările poloneze de după ’89 au avut şi ele foarte multe greşeli, mai ales prin concesiile sociale făcute. Spre exemplu, şi în Polonia, la fel ca în România, s-a cedat tentaţiei de a permite populaţiei active să se retragă prematur de pe piaţa muncii. Pensionările anticipate au crescut cu 28% numărul pensionarilor între 1990 şi 1993, faţă de o rată anuală de 2-3% din anii anteriori[v].
România: economia de piaţă începe cu populism
În România, victoria Revoluţiei a fost sărbătorită cu măsuri populiste de către noul regim, iar un plan de tranziţie la economia de piaţă nu a existat cu adevărat niciodată. După o lungă perioadă de privaţiuni, liderii FSN au speculat dorinţa de consum a populaţiei. Aşa că în 1990 consumul a explodat. Importurile au ajuns la 9,2 miliarde de dolari de la 8 miliarde[vi], însă nu diferenţa este spectaculoasă, ci faptul că banii s-au cheltuit pe mâncare, după ce timp de câteva decenii se importau materii prime sau tehnologii industriale.
Asta s-a adăugat la “privatizările spontane” din industrie, turism sau agricultură, în condiţiile în care autoritatea statului era în disoluţie, sub bagheta foştilor directori şi ai oamenilor din sistem, ceea ce, în cele din urmă, a dus la “dezechilibrarea gravă a economiei naţionale”, după cum notează Bogdan Murgescu, care adaugă că astfel “a luat naştere o economie de pradă, în care elementele principale au fost acumularea primitivă a capitalului şi formarea noilor elite economice şi politice, deseori cu rădăcini în rândul vechilor activişti de partid şi membri ai securităţii ceauşiste”.
Economia e în picaj
După efortul ceauşist de a creşte exporturile ţării, acestea au căzut puternic după ’89 de la 10 miliarde de dolari, la 5,8 miliarde în 1990 şi 4,3 miliarde în 1991. Balanţa comercială a trecut pe excedent puternic, industria a început să cadă puternic, cu rate de peste 20% între ’90 şi ’92, economia a început să cadă.
După o inflaţie moderată în 1990, Banca Naţională a României a început să tipărească bani pentru a acoperi liberalizarea preţurilor (parţială din 1990), cheltuielile guvernului, cumulate cu scăderea productivităţii muncii cu 50% faţă de 1989. Inflaţia anuală a explodat la 170% în 1991 şi 210, 256 şi 136% în anii următori.
Pentru că trăia cu o piaţă valutară paralelă, statul a fost nevoit să ajusteze, treptat, cursul de schimb. De la 14 lei/dolar în 1989, la 189 lei în 1990, la 1.767 în 1994 şi 18.255 lei în 1999. Totuşi, cea mai mare parte din depreciere s-a produs ca urmare a creşterii masei monetare.
Economia României a pornit mult mai prost decât cea poloneză, cu o cădere a PIB/capita până în 1992 la 71% din valoarea din ’89, faţă de 85% în Polonia. În orice caz, schimbarea regimului era de aşteptat să aducă o recesiune temporară, dar mai grav este că reformele pentru liberalizarea pieţei şi trecerea la capitalism au fost mult mai mai slabe şi mai întârziate decât în Polonia, ceea ce s-a văzut şi în evoluţia ulterioară.
Teama guvernelor de la începutul anilor ’90 de a lăsa şomajul să ajungă la nivelul natural al unei economii în tranziţie au paralizat economia şi au dus la probleme pe termen lung pentru bugetul de stat. Numărul pensionarilor a crescut de la 2,2 milioane în 1989, la 3 milioane în 1991 şi la 4 milioane în 1998, după ce pensionarea anticipată sau pe caz de boală fictivă a fost permisă şi chiar încurajată. Şomajul era de 6,6% în 1996, sub nivelul actual, deşi economia preforma prost. A crescut la un maxim de 11,8% în 1999, când au început să se facă disponibilizări, iar apoi supapa migraţiei temporare la muncă în străinătate deschisă din 2002 a făcut ca cifra să coboare de-a lungul anilor 2000.
Amânarea reformelor pentru trecerea la economia de piaţă şi politicile sociale proaste au făcut ca productivitatea muncii să revină la nivelul din ’89 abia după 9 ani – asta în ciuda faptului că veniturile salariale au scăzut puternic în termeni reali – şi au condamnat ţara la o nouă recesiune între 1997 şi 1999, cu o nouă explozie a inflaţiei până la un nivel maxim de 154,8% în 1997, an în care salariul real a căzut şi el cu 22%.
Căpuşarea firmelor de stat nu s-a rezumat doar la industrie, ci a atacat şi sectorul bancar. Este celebru cazul falimentului Bancorex din 1999, pentru care cetăţenii români au trebuit să plătească 600 milioane de euro şi 9.846 de miliarde de lei vechi, după ce banca de stat a acordat credite oamenilor din sistem, iar banii nu au mai fost niciodată restituiţi. Ponderea creditelor neperformante în total credite era de 58,5% în 1998, lucru ce oglindeşte situaţia proastă a sistemului bancar românesc din acele vremuri.
Statul rămâne proprietar, investiţiile ne ocolesc
Pentru că a ratat startul, investiţiile străine au ocolit ţara şi şi-au găsit un loc mai prielnic în fostele ţări comuniste aflate mai la centrul Europei. După trei ani de recesiune, au venit patru ani de creştere economică relativ timidă din 1993 până în 1996, în vreme ce Polonia creştea puternic şi neîntrerupt. După cum notează Murgescu, această creştere s-a făcut fără investiţii străine semnificative şi cu întreprinderi care erau încă deţinute de stat. Investiţiile străine directe cumulate din 1990 erau la nivelul de 2,78 miliarde dolari în 1997, şi au depăşit târziu pragul de 6 miliarde dolari în 2000, conform FMI.
Abia în 1996 sectorul privat a depăşit statul ca pondere în PIB (faţă de 1992 în Polonia), potrivit datelor FMI, însă în industrie statul a rămas majoritar până în 1999, şi cu un procent semnificativ şi după 2000.
Asta pentru că privatizările s-au făcut târziu şi, în general, prost, deşi legislaţia prin care fostele întreprinderi de stat erau transformate în societăţi comerciale a apărut în 1990. Primele active care au ieşit de sub controlul statului au fost cele imobiliare: locuinţele comuniste, şi nu numai, au fost vândute chiriaşilor la preţuri modice, erodate suplimentar de inflaţie –, terenurile agricole au fost împărţite/restituite ţăranilor, în timp ce baza materială a fostelor CAP şi IAS a fost demantelată şi furată imediat după ’89, fără a putea fi valorificată. Împărţirea foarte puţin riguroasă a proprietăţilor imobiliare a născut mai târziu tensiuni, pentru că o parte din ele au fost revendicate de foştii proprietari, deposedaţi de comunişti.
Primele măsuri de privatizare în industrie, construcţii, servicii şi întreprinderile agricole care au mai rămas în picioare, au venit sub forma MEBO, în care “tehnocraţia de întreprindere”[vii] şi muncitorii au acaparat societăţile deţinute anterior de stat. Astfel, noile companii private, prin faptul că erau deţinute de salariaţi, se fereau de restucturări. În perioada 1993-1996, numărul societăţilor vândute prin MEBO a fost de 837, adică 28,8% din totalul privatizărilor. Din 1992 până în 2000, 2.632 de societăţi au fost privatizate în această manieră[viii].
Mult mai impresionantă la nivelul societăţii a fost însă Marea Cuponiadă, desfăşurată în două etape, prima în 1992, a doua, şi cea mai importantă, în 1995. 30% din activele statului au fost împărţite populaţiei majore prin cele cinci Fonduri ale Proprietatii Private (FPP), transformate din ’96 în Societăţi de Investiţii Financiare (SIF). Deşi românii erau de acum acţionari, tot statul controla Fondurile şi societăţile la care Fondurile erau acţionari prin intremediul Fondului Proprietăţii de Stat, care avea cel puţin 40% din acţiuni şi în multe cazuri peste 60%, spre deosebire de Polonia, unde statul s-a rezumat a a controla doar 15%.
După cum scrie Murgescu, abia schimbarea de guven din 1996 a dus la modificarea strategiei privind privatizarea companiilor de stat şi atragerea de investiţii străini, totul pe fondul unei recesiuni severe între 1997 şi 1999 şi a presiunilor FMI. În 1998 s-au făcut şi câteva privatizări notabile Romtelecom, Petrotel, BRD şi Dacia în 1999. Un alt val de privatizări importante s-a făcut după 2000, printre care cea a Petrom, Sidex sau a companiilor de utilităţi, firme ce au fost până la acel moment intens căpuşate. Însă, aproape asupra tutror privatizărilor din acea perioadă planează semne de întrebare.
Ultimii din UE
În ’89, PIB per capita după paritatea puterii de cumpărare în Polonia era de 6.116 dolari, iar în România de 5.639. În 2000, Polonia a ajuns la 10.305 dolari per capita, în timp ce România abia depăşise nivelul din urmă cu un deceniu cu 6.099 dolari per capita. În 2010, PIB per capita PPC a ajuns la 18.838 dolari, cel din România la 11.766 dolari, mai mic şi decât cel din Bulgaria.
După două decenii de amestec între „socialismul cu faţă umană” şi „capitalismul de cumetrie”, România a ratat (din nou) şansa de a prinde din urmă Vestul Europei şi a pierdut cursa şi cu celelate foste state comuniste care acum sunt în Uniunea Europeană.
[i] “Privatization and economic restructuring in Poland: an assessment of transition polices”, de Dennis A. Rondinelli şi Jay Yurkiewicz, The American Journal of Economics and Sociology, aprilie 1996.
[ii] “Moving Ahead: Privatization in Poland”, de Barbara Blaszczyk, Economic Reform Today, Number Two 1999.
[iii] “The Polish National Investment Fund Programme: Mass Privatisation With A Difference”, de Iraj Hashi, Staffordshire University, 1999
[iv] “Understanding Reform: The Case of Poland”, de Jacek Kochanowicz, Piotr Kozarzewski şi Richard Woodward, CASE Reports, 2005, pag. 41
[vi] “România şi Europa: Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, de Bogdan Murgescu, editura Polirom, 2010
[viii] “Privatizarea MEBO în România. Procesul de privatizare şi rezultatele împroprietăririi”, de Álmos Telegdy, Universitatea de Ştiinţe Economice, Budapesta şi Universitatea Central-Europeană, Budapesta, 2002
