Anul trecut, Uniunea Europeană a stabilit o nouă directivă (2012/19/UE, publicată oficial pe 25 iulie), care introduce ținte superioare de colectare a DEEE‑urilor (deșeuri de echipamente electrice și electronice). Pentru perioada 2016–2019, rata de colectare minimă anuală va fi de 45%, iar după 2019, de 65%. Uniunea Europeană ne oferă însă și o perioadă de tranziție, asta însemnând că în prima etapă (2016–2019) rata de colectare se va putea situa între 40 și 45%, iar nivelul de 65% ar putea fi amânat până la o dată stabilită ulterior de statul român, dar nu mai târziu de 2021. Din momentul intrării în vigoare a acestei directive, statele membre ale UE au 18 luni la dispoziție – adică până la sfârșitul lui 2013 – să o transpună în propriile legislații. Până atunci, pentru România rămâne valabilă rata de colectare actuală – 4 kg de DEEE pe cap de locuitor.
În căutarea soluțiilor. Patru kilograme de DEEE pe cap de locuitor înseamnă, dacă înmulțim cu media populației (de 20 de milioane), 80.000 de tone de deșeuri EEE pe care România ar trebui să le colecteze în acest an. Cea mai bună perioadă pe care a avut‑o țara noastră a fost 2009–2010, când s‑au colectat 35.000 de tone de DEEE‑uri. Cantitățile au scăzut în perioada următoare, până la nivelul de 25.000 de tone în 2011. „Anul acesta, probabil că va fi sub 20.000 de tone“, estima în toamna anului 2012 Marius Costache, director general GreenWEEE Internațional SA, cea mai mare unitate de tratare a deșeurilor de echipamente electrice și electronice (DEEE) din România. Explicația sa este simplă: în perioada de vârf a colectării deșeurilor (de tip EEE) au existat pe piață o serie de programe prin care consumatorii erau stimulați și motivați de către retaileri să ducă deșeuri la schimb pentru a primi un discount la cumpărarea unui produs nou, din aceeași categorie. Era nevoie de astfel de programe, în condițiile în care studiile din 2010 arătau că, pentru români, frigiderele, televizoarele, aspiratoarele sau becurile – fie ele chiar și nefuncționale – tind să devină obiecte de suflet. Aproape 40% din cei 1.300 de români intervievați în acel an, din mediul urban, au declarat că păstrează în gospodăria proprie echipamente electrice și electronice nefuncționale, potrivit studiului realizat de Asociația ECOTIC și compania de cercetare de piață Daedalus Millward Brown. De ce preferă să le păstreze? Pentru că intenționează să le repare (au declarat 33,6% dintre ei) sau pur și simplu pentru că nu știu ce să facă cu ele, din momentul în care se strică (41%). Programele de acest gen au încetat în 2011, după ce Consiliul Concurenței a investigat modul în care erau realizate aceste campanii. Prin urmare, colectarea DEEE‑urilor a mers bine în România câtă vreme cetățenii au fost motivați să facă acest lucru. „Dacă noi ne așteptăm ca deșeurile de echipamente electrice și electronice să vină de la sine în curțile primăriilor, ale salubrităților, ale companiilor, ne înșelăm amarnic“, spune Marius Costache. De ce? „Pentru majoritatea lor există o soluție gândită încă din anii ’80, și aici mă refer la frigidere și mașini de spălat“, adaugă el. Nu este ușor să‑ți duci frigiderul vechi la Remat – pentru asta îți trebuie timp și mijloacele necesare. De cele mai multe ori, cetățenii găsesc soluții mult mai comode: îl lasă în fața casei, pentru a fi colectat de firma de salubritate. Însă, până să vină acea firmă, apar „descurcăreții“, care vin de obicei cu o Dacie‑papuc sau chiar cu căruța, iau frigiderul și‑l transformă în bani la Remat. O fac în nume propriu, deși este ilegal. Dar este tipic românesc.
Deșeuri pierdute, ținte neatinse. „Noi pierdem cantități impresionante. Din calculele pe care le‑am făcut, an de an se pierd minim 30.000 de tone de echipamente electrice și electronice în acest flux de deșeuri. Mai grav este că ele nu sunt declarate, și, nefiind declarate, nici nu contează pentru ținta României“, atrage atenția Marius Costache. Aceeași remarcă o făcea recent și ministrul Mediului, Rovana Plumb. „Este o discrepanță prea mare între ceea ce prezintă asociațiile de profil și ceea ce ajunge ca raportare la Comisia Europeană. În schimb, din informațiile pe care le avem de la asociațiile de producători și importatori, reiese că noi ne atingem țintele. Atunci, cum avem numai 1,97% rată de reciclare a deșeurilor din total colectare, așa cum reiese din studiul CE? Declicul este undeva la mijloc și trebuie stabilite procedurile care să identifice clar acest procent, nu cum se face în acest moment“, preciza Rovana Plumb.
Și atunci, unde se produce acest declic? Exact în piață, pe drumul dintre curtea cetățeanului și depozitul de deșeuri, iar cauza o reprezintă lipsa soluțiilor. Dacă cetățenii (și așa în număr foarte mic) care doresc să recicleze DEEE‑urile nu au la îndemână soluții reale să facă acest lucru, atunci evident că toate acele deșeuri nu au cum să fie declarate și contorizate. Iar dacă se va merge în continuare pe acest sistem, țintele României nu vor putea fi atinse prea curând, deși – culmea – ele ar putea fi atinse foarte ușor. Calculul managerului de la GreenWEEE dovedește acest lucru: „Dacă la cantitatea pe care o pierdem în fiecare an (menționată mai sus) am adăuga cele 35.000 de tone de deșeuri pe care le‑a colectat România în perioada 2009–2010, observăm că am ajunge foarte aproape de cele 80.000 de tone de deșeuri pe care România trebuie să le recolteze în acest an“.
O primă concluzie pe care am putea‑o extrage de aici este că România ar putea intra în rândul țărilor civilizate, responsabile în ceea ce privește protecția mediului, dacă nu ar exista acest cumul de factori care duc la „evaporarea“ deșeurilor din statistici. „Avem infrastructură, avem legislație – pentru că e foarte bună legislația noastră –, dar din păcate ea nu este implementată. Dacă cineva își lasă frigiderul vechi (adică un deșeu) în fața casei, ar trebui să primească o amendă de minim 500 de lei. Nu știu dacă s‑a tăiat vreo amendă până acum“, spune Costache. Pe de altă parte, dacă punem în aplicare amenzile și nu avem infrastructura pregătită, iarăși nu e bine. „E un cerc vicios“. Bine, plătesc amenda – continuă el explicația – dar ce fac cu frigiderul, unde‑l duc? Există destul de multe puncte de colectare, pentru că primăriile au fost obligate conform legislației actuale ca la fiecare 50.000 de locuitori să înființeze minim un punct de colectare pentru fiecare localitate în parte. Asta înseamnă, practic, că fiecare localitate din România ar trebui să dețină minim un astfel de punct de colectare. „Nu pot să spun că le avem“, declară Marius Costache. Și atunci cum rezolvăm problema? Lucrând împreună, spune el, atât autoritățile, cât și producătorii și asociațiile de producători și colectorii, pentru că se poate și suntem obligați să găsim soluții. „Dacă noi nu ne atingem țintele pe care ni le‑am asumat în fața Uniunii, suntem pasibili de amenzi de infringement. Și infringementul e de 200.000 de euro pe zi. E o sumă uriașă, mai ales în condițiile de azi. Cu siguranță nimeni nu vrea să ajungem acolo“, adaugă managerul.
Un business în continuă dezvoltare. Nu putem acuza companiile și asociațiile că nu se ocupă de colectarea deșeurilor. Vorbim aici de cei 1.551 de colectori legali, autorizați de Agenția pentru Protecția Mediului. Dintre aceștia, aproape 170 sunt și reciclatori și doar șapte sunt valorificatori energetici. Uneori, soluțiile găsite și implementate de companii uimesc prin inventivitate. „Noi avem niște programe pe care le desfășurăm cu firme de tip Remat, colectori mici de fier vechi, care nu declară întotdeauna deșeurile, prin care îi stimulăm să le scoată din fier vechi“, explică Marius Costache. Mai exact, GreenGroup le cumpără deșeurile. Nu este deloc ușor, pentru că și acei colectori au o anumită infrastructură, echipamente pe care le folosesc, un număr de angajați, iar munca lor este destul de grea. Să demontezi fiecare frigider bucată cu bucată, când ei manipulează sute de tone într‑o zi și utilaje cu trei oameni, e aproape imposibil. „Dar nu ne‑am dat bătuți și am încercat să le scoatem, pentru că interesul nostru major este acela de a colecta deșeurile și de a le trata. Ăsta e businessul nostru, și a fost gândit pe legislație, pe această impunere care a venit din partea UE, de colectare a 4 kg de deșeuri pe cap de locuitor. De aceea am investit zece milioane de euro“, spune managerul. Valoarea reprezintă investiția inițială a afaceristului taiwanez Clement Hung, care deschidea la Buzău, în 2002, prima fabrică din România de reciclare a PET‑urilor. De atunci, platforma industrială s‑a tot extins, pe măsură ce au apărut GreenWEEE, GreenFiber și GreenLamp (prima fabrică de reciclare a deșeurilor din echipamente de iluminat din România). În 2012 a început să funcționeze și o instalație de reciclare a bateriilor, un proiect cofinanțat prin Fondul European de Dezvoltare Regională, astfel că investiția totală la nivel de grup (de la înființare) depășește în prezent 50 de milioane de euro. Și tot anul trecut s‑a schimbat și structura acționariatului: în urma tranzacției pe care a încheiat‑o cu Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și South Eastern Europe Fund (SEEF), administrat de Global Finance, Romcarbon SA a devenit acționarul majoritar al GreenGroup. GreenGroup este la ora actuală singurul parc integrat de reciclare a deșeurilor din România, care reunește patru companii: GreenTech SA, GreenFiber Internațional SA, GreenWEEE Internațional SA (care colectează, tratează și reciclează toate cele zece categorii de DEEE prevăzute în lege, inclusiv baterii și acumulatori portabili) și GreenLamp Reciclare SA.
Soluții în legislație. Unul dintre principiile legii‑cadru a protecției mediului spune clar că „poluatorul plătește“, prin poluator înțelegându‑se producător/importator. Asta înseamnă că un producător (de frigidere, de exemplu) are două posibilități, în calitate de companie: să colecteze din piață deșeurile consumatorilor și să încheie ulterior un contract cu un reciclator. „E aproape imposibil, pentru că nu poți să‑ți recuperezi deșeurile tale“, mărturisește directorul general GreenWEEE. „Aici intervin asociațiile (în care sunt incluși și retailerii) care preiau responsabilitățile producătorilor și importatorilor – cu obligația de a colecta sau cel puțin de a plăti serviciul de colectare, transport și tratare/reciclare unei firme cum suntem noi“, adaugă Marius Costache. Noua directivă stabilește că retailerii au obligația de a prelua de la populație produsele vechi similare celor pe care le comercializează, fără nici un cost. „Este un lucru pe care lumea nu prea îl știe“, spune managerul. Prin urmare, soluții de colectare și reciclare a echipamentelor electrocasnice există în acest moment. Problema e că și retailerii au businessul lor, trebuie să facă bani, și, dacă ei consideră că o campanie de remunerare a deșeurilor le‑ar aduce un beneficiu, cu siguranță o vor face.
O altă soluție extrem de importantă este punerea în aplicare a acestei legi. „Dacă îl prinzi pe unul care colectează fier vechi, deși nu este autorizat să o facă, amendează‑l sau suspendă‑i licența, în așa fel încât să nu mai pună mâna a doua oară pe acele deșeuri, mai ales dacă sunt periculoase“, atrage atenția managerul. Astfel ar putea fi împiedicat exportul de fier vechi ilegal către Turcia (căci acolo ajung fracțiile de frigidere, la combinatele de fier vechi). „Dacă vă duceți acolo, o să vedeți în port grămada mare de fier și frigiderele cum strălucesc ca și globulețele“, povestește cu amărăciune Marius Costache. „Ăsta e ghinionul lor, că fracțiile de frigidere sunt albe, lucesc în soare și e imposibil să nu le vezi în toată grămada.“
Nevoia de echilibru. Spuneam mai devreme că în România există doar 170 de reciclatori acreditați de Agenția pentru Protecția Mediului. Una din explicații este că o companie care investește într‑o instalație de acest gen trebuie să caute permanent soluții de amortizare a investiției și înregistrare de profit. Să luăm cazul GreenWEEE, care reciclează printre altele și frigidere: freonul trebuie ars, condensatorii trebuie trimiși la reciclatorul care e autorizat să trateze condensatori, iar toate aceste operațiuni trebuie plătite. La ele se adaugă costurile cu procesarea, cu oamenii etc. „Pui în balanță fracțiile cu valoare, fracțiile fără valoare și ajungi să vezi că ești pe minus. Că n‑are rost să investești“, explică managerul companiei. Tocmai de aceea, pentru a atinge o rată de profitabilitate, companiile de reciclare primesc bani (proveniți din taxa verde) de la asociațiile cu valoare de responsabilitate. Acest lucru nu se întâmplă doar în România, ci în toată Europa, pentru că nu e fezabil, din punct de vedere economic, să investești dacă faci toate procesele corect. „Că, dacă nu le faci corect – iei un frigider, ai luat compresorul, ai scos cuprul din el și arunci uleiul pe câmp, freonul se duce în aer, iar fracțiile fără valoare le arunci în câmp –, atunci, da, businessul devine rentabil“, spune Costache.
Veniturile depind foarte mult de volumele pe care le face o companie de reciclare – pentru că există acele costuri fixe, indiferent dacă primești o tonă de deșeuri sau 1.000 de tone. Și atunci cum se echilibrează businessul GreenWEEE? Prin noua linie de tratare a cablurilor electrice, pe care le cumpără de la colectori sau firme de cablaje electrice. „Acolo nu mai depindem de valoarea negativă a deșeurilor; acolo e valoare pozitivă, plătim pentru acele deșeuri și mai departe vindem materialele care rezultă (cupru, aluminiu, plastic).“ În toamna anului trecut, fierul se tranzacționa cu 1,2–1,3 lei/kg, prețul cuprului și cel al aluminiului fiind date de bursa de la Londra (LME). „Ne ajută foarte mult lucrul ăsta pentru că ai întotdeauna prețuri reale de piață“, spune Costache. Cuprul se tranzacționa în aceeași perioadă cu 8.200 de dolari/tonă și aluminiul undeva la 2.100 de dolari/tonă. Sunt valori importante, mai ales că mult cupru și mult aluminiu provin din cabluri – linia de reciclare responsabilă de profitul companiei. Așa se explică media veniturilor GreenWEEE din perioada 2011–2012, care a fost „undeva până în cinci milioane de euro“.