Cum nu e mai puțin adevărat că experiența lui ar putea fi decisivă în dubla cu Ungaria și returul cu Turcia, o echipă care, chiar dacă va vedea Mondialul la televizor, are orgoliu și nu‑i place să piardă, tributară mentalității de războinic. Imnul Olandei nu a fost fluierat decât răzleț, dovadă de civilizație. Prin comparație, imnul României a fost fluierat copios și acompaniat de „urale“ cu țigani la Paris în 2010, dar, deși Stade de France are o acustică demnă de Scala din Milano, UEFA nu a auzit nimic. Momentul imnului României ar trebui proiectat la fiecare început de zi în școlile din România. Poate astfel procentul de copii care își doresc să fie pe gazon în acel moment ar fi mai mare decât al celor pentru care singurele sporturi cunoscute sunt fuga la fast‑food și săritura pe scaunul liber de la bar din club. Una din cifrele care ne definesc ca nație: 37% dintre cei din ciclul primar și gimnazial au scutiri de sport – insist pe formularea „au scutiri“, nu „sunt scutiți“ – nu avem cum spera că un sport care ne așază pe toate plasmele din țările civilizate nouă luni dintr‑un an, cât sunt preliminarii de campionat european sau mondial, să fie buzduganul aruncat în ușă, ca apoi să venim ca niște zmei cu realizări științifice și culturale.
Altă secvență. Cele cinci minute de forcing ale naționalei care au premers golul lui Marica. Incredibil cum 50.000 de oameni au purtat pe brațe și au împins de la spate o echipă care nu‑și revenea din pumnii unui 0–2 nemilos și îndrăznesc să spun nedrept. Jumătatea de stadion care înconjura poarta lui Stekelenburg a fost un plămân și o inimă, senzația care plutea în aer era clară, e doar o chestiune de timp, de minute, până când presiunea îi va copleși și vor ceda. Reacția lui Tătărușanu cu câteva secunde înainte de gol e incredibilă, s‑a uitat la tribune și și‑a pus mâinile în cap!
Finalul a oferit momentul pe care actuala generație de fotbaliști, dacă se vor constitui într‑o „generație“ care a calificat România la o competiție majoră, și nu doar într‑o „echipă națională“, nu‑l va uita. Și, alături de ei, toți cei 53.329 care am fost marți lângă ei. Entitatea scoțiană penibilă, care nu beneficiază de circumstanța atenuantă a neștiinței, ci doar de prostie crasă revărsată 90 de minute asupra unor oameni care nu au nici o vină să‑i suporte incompetent și, știu „pe surse“ de pe gazon, și duhoarea. În minutul 87, după o suită de decizii luate cu mușchiul de sub kiltul pe care îl poartă de sărbători, scoțianul s‑a trezit sub o presiune negativă uriașă, pe care nu o mai putea controla. Pierdut într‑un vacarm care îi punea în pericol integritatea fizică dacă ceva nu detensiona situația. Scârbiți de deciziile aberante, românii faultau grosolan, să recunoaștem, păreau nestăpâniți și, foarte important, pe banca de unde trebuia să vină calmul starea era aceeași, iritarea maximă riscând să se transforme în erupție. Simțindu‑se încolțit că scapă meciul și își joacă cariera – cacofonie intenționată – vede cum, sub ochii lui de Jong, este luat cu fulgi cu tot și trântit la pământ, apoi urmează Lens, pentru că românii nu mai pot fi ținuți în frâu și se răzbună fizic. Cu riscul de a supăra, cred că asta trebuia să facem în primele cinci minute ale meciului și rezultatul ar fi fost altul. Dacă ne lua frica, nu se ajungea niciodată ca în fața a 50.000 de oameni ostili să fluiere invers, decizie după alta, parcă se juca Malta – Insulele Feroe, finala cupei insulelor.
Un meci cu Olanda se câștigă de la aeroport. Puteau fi dirijați spre altă pistă, din greșeală, sigur, să nu fie prezentă la timp escorta – trafic, deh! Se putea întâmpla ca acolo, unde erau cazați și aveau nevoie de odihnă să fie o nuntă și să le strice liniștea. Ne‑am obișnuit să‑i tratăm prea bine pe cei care ne tratează semidecent, doar pentru că avem ceva de demonstrat. Nu, nu avem. FIFA se bucură să vândă drepturile TV unei țări cu 20 de milioane de locuitori, care trimite câteva mii să plătească bilete la Rio, decât uneia cu populație un sfert și cu aceeași putere de cumpărare. E un business. În aceeași seară, Germania – Suedia. 4–0 pentru Germania în minutul 60. Pentru GERMANIA! Ce face Suedia? Termină en fanfare, 4–4 ca la teatru, cum se zice sub podul Grant. Bine, să fim cinstiți, nu neapărat Suedia, ci fotbalistul momentului, pe care nu‑l interesează marketingul lui Beckham, nu deschide Olimpiada din șalupă, nu poartă CR7 ca Ronaldo și nu face reclamă la șampon anti‑mătreață. Zlatan. Ibra a declarat după meci: „Mi‑a fost rușine la 0–4 și frică la 3–4, că nu vom mai avea timp să egalăm, și atunci totul ar fi fost în zadar. Cu prima nu puteam trăi“.
Cei 11 de jos, din iarbă, spre care au respirat 53.329, să fi simțit întâi mândrie, apoi RUȘINE. Să calce adversarii pe cap și să le înfigă doi dinți în panoul publicitar prin care PwC sponsorizează naționala Olandei – scandalul momentului în consultanța din Amsterdam – ca să ne dea înapoi MÂNDRIA. Și niciodată, dar niciodată să nu simțim RESEMNAREA.
Andrei Cristea este directorul „Revistei Române de Consultanță“.