După dealuri“, pelicula lui Cristian Mungiu, a rupt gura târgului și în vară, la Cannes, dar și acum, în toamnă, la Festivalul de Film de la New York. S‑a scris despre ea că explorează în profunzime presiunile dintre colectiv și individual, dintre credinţă și liberul arbitru. Acest succes confirmă atât forţa cinemaului românesc, cât și fascinaţia lumii „civilizate“ pentru exoticul și stranietatea vieţii monastice.
Ultimul film cu un asemenea subiect care a avut impact semnificativ peste Ocean a fost „Des hommes et des dieux“, pe care criticii americani l‑au întâmpinat cu epitete precum „magnific, chinuitor și transcendental“ și pe care l‑au considerat mai intens decât un thriller. Remarcabil pentru un film lent, făcut din tăceri și ceremonii religioase. „Of Gods and Men“ (titlul în engleză), câștigătorul Marelui Premiu la Festivalul de Film de la Cannes din 2010, e inspirat din povestea adevărată a unor călugări francezi de la o mănăstire din Algeria, prinși în mijlocul conflictului violent dintre radicalii islamiști și un guvern corupt. Pelicula face cronica acestui antagonism și ne arată preţul pe care slujitorii Domnului îl plătesc pentru că încearcă să‑și găsească pacea în mijlocul unui torent de intoleranţă și de brutalitate. Dar cea mai mare parte din film se concentrează pe existenţele liniștite, austere, pe care le duc niște oameni ce urmează regulile stricte, vechi de 1.500 de ani, ale Sfântului Benedict.
Peliculele lui Cristian Mungiu și Xavier Beauvois sunt ultimele dintr‑un val de opere recente ce au în miezul lor viaţa monastică. Există, însă, o diferenţă majoră: prima vorbește despre cum obscurantismul, sărăcia și ignoranţa pot distruge vieţi tinere, cea de‑a doua despre cum credinţa te poate înălţa deasupra cruzimii lumești.
Paradisul
Evlavia și izolarea de trivialităţile și chiar barbaria vieţii cotidiene ca mod de viaţă alternativ sunt o temă ce a contaminat nu puţine dintre producţiile arthouse recente. Numărul din ce în ce mai mare al acestor tip de pelicule și popularitatea lor în Occident ne fac să ne întrebăm ce anume caută cinefilii moderni atunci când se strâng în săli obscure ca să trăiască experienţa claustrofobă a unei existenţe terne, dusă dincolo de zidurile mănăstirilor.
Cel mai notabil dintre aceste filme despre căutarea divinităţii și a stării de graţie în lumea de azi e documentarul din 2005 „Into Great Silence“, câștigător al unui premiu la Festivalul de la Sundance. Durează trei ore și e aproape în întregime mut: se concentrează pe ritualurile și pe rutina călugărilor cartuzieni și a făcut săli pline. Alte producţii de acest tip au fost „No Greater Love“, un documentar britanic despre călugăriţele carmelite din districtul Notting Hill din Londra, și „St. Benedict’s Rule“, alt documentar din 2008 de Jay Kanzler, ce descrie traiul sever, dar profund pacifist, dintr‑o mănăstire din Missouri, întrerupt tragic în 2002, atunci când un pistolar a intrat cu forţa și a împușcat patru călugări la întâmplare.
În ciuda intrigii pe alocuri dramatice, filmele se concentrează, în principal, pe aspectele cotidiene ale convieţuirii într‑o comunitate religioasă – pe acele rituri care, la o primă vedere, nu par foarte interesante pentru pubicul actual, cu un serios deficit de atenţie. Şi totuși, previzibilitatea acestei vieţi, liniștea și disciplina ei s‑au dovedit foarte atrăgătoare pentru spectatorii de azi, bombardaţi pe toate planurile cu zgomot, vulgaritate și senzaţionalism. Cinefilii moderni, cu un ritm existenţial frenetic, sunt tulburaţi de aceste pelicule și de pacea care le impregnează; cumva, pare aproape scandalos că, în timp ce ei nu mai fac faţă tempoului nebun, sunt copleșiţi de e‑mailuri, sms‑uri, update‑uri online, știri catastrofice și au din ce în ce mai puţin timp pentru lucrurile cu adevărat importante și, pentru cei dragi, există câteva suflete alese care au hotărât să se extragă acestei nebunii. Asta nu înseamnă că aceste filme și eroii lor nu au parte de conflicte ocazionale, drame sau rivalităţi; vocaţia contemplativă nu trebuie văzută ca o evadare din viaţă, ci ca o modalitate de a o trăi mai profund, de‑a schimba libertatea exterioară pentru una interioară rezultată din cadenţa rugăciunilor, a muncii și studiului în comuniune (un stil de viaţă contracultural, până la urmă). Cinefilii atrași de aceste filme nu vor să se călugărească; pur și simplu, jinduiesc la o porţie de frumuseţe, simplitate și transcendenţă și, cumva, caută o certitudine că, oricât de haotică ar deveni lumea, e încă posibil să găsească oaze de frumuseţe și de serenitate – fie în interiorul unei mănăstiri, fie în sufletul celor din jur.
Iadul
La polul opus, cinemaul mondial are o mare tradiţie din a‑i demoniza pe bigoţi. „După dealuri“ se află în compania selectă a peliculelor despre călugări și călugăriţe care, în lupta deseori fanatică de‑a impune „cuvântul Domnului“ sau de‑a face bine aproapelui, au cedat „părţii întunecate“. Iată alte câteva:
„Le Moine“/„Călugărul“
Regia Dominik Moll, 2011
Pelicula urmărește ascensiunea și decăderea unui călugăr capucin (inconturnabilul Vincent Cassel) în Madridul secolului XVII. Abandonat în scutece la poarta unei mănăstiri, Ambrosio devine, la maturitate, cel mai faimos predicator al ţării. În timp ce mulţimi imense vin de peste tot din ţară să‑i asculte predicile hipnotice, el stârnește invidia veninoasă a celorlalţi călugări. Convins de virtutea și de chemarea sa, fratele Ambrosio se crede imun la tentaţii, până când evenimente dintre cele mai sinistre încep să se întâmple la mănăstire. Toate acestea ar putea fi legate de neașteptata sosire a lui Valerio, un călugăr ucenic cu darul miraculous de‑a vindeca durerile cumplite de cap ale lui Ambrosio, care își ascunde faţa desfigurată sub o mască de ceară…
„The Devils/Diavolii“
Regia Ken Russell, 1971
O mostră fabuloasă de demenţă à la Ken Russell, ce istorisește povestea lui Urban Grandier (Oliver Reed), un preot de secolul XVII judecat și apoi executat pentru că se ocupă cu vrăjitoria. Sora Jeanne (Vanessa Redgrave), o călugăriţă frustrată sexual, are fantasme intense cu acesta – total împotriva legământului făcut! Atunci când Grandier se căsătorește cu altă femeie, ea o ia complet razna și începe să facă tot felul de acuzaţii demente și distructive. Flamboaiantul Russell izbutește să facă un film diabolic de pervers și de entertaining, dar și foarte excitant vizual.
„The Magdalene Sisters“/„Surorile de la azilul Magdalene“
regia Peter Mullan, 2002
Intensul și zguduitorul film al lui Peter Mullan urmărește destinul a patru tinere diferite care sunt trimise de părinţii lor la azilul Magdalene, un soi de centru de reeducare travestit în mănăstire, pentru faptul că au făcut sex. O poveste adevărată, profund deprimantă și revoltătoare, ce descrie condiţiile grave în care acestea erau ţinute prizoniere și care înfăţișează felul extrem de necreștin în care se comportau călugăriţele romano‑catolice din Irlanda, în aparent libertinii ani ’60.
„Quills“/„Marchizul de Sade“
regia Philip Kaufman, 2000
Pelicula are loc în infamul azil Charenton; Joaquin Phoenix îl interpretează pe abatele de Coulmier, un om religios aflat la conducerea acestei instituţii, care își tratează pacienţii bine, îngăduindu‑le să se exprime artistic. Phoenix e îndrăgostit în secret de Maddy Leclerc (splendida Kate Winslet), o tânără hărţuită sexual de scandalosul deţinut numit marchizul de Sade. Sex, artă și represiune. În cele din urmă, moartea ei îl va face pe de Coulmier să înnebunească.
„Doubt“/„Îndoiala“
regia John Patrick Shanley, 2008
Acest film nominalizat la Oscar are la bază o piesă de teatru și e amplasat în 1964, într‑o școală catolică. Philip Seymour Hoffman este părintele Flynn, directorul, un individ vanitos, dubios de preocupat de singurul student de culoare al școlii – timidul Donald Miller. Sora Aloysius (Meryl Streep) devine din ce în ce mai suspicioasă și mai sufocată de îndoieli; e hotărâtă să‑l denunţe drept pedofil, indiferent dacă acest lucru va ruina reputaţia școlii sau va distruge familia Miller. Filmul e extrem de ambiguu – vinovăţia părintelui nu e niciodată probată. Sora Aloysius e zugravită ca o habotnică în căutare de sânge; filmul arată cu degetul pericolele aderării la o doctrină catolică strictă.
„The Da Vinci Code“/„Codul lui Da Vinci“
Regia Ron Howard, 2006
Faimosul roman bestseller al lui Dan Brown a aruncat pe piaţă cele mai scandaloase teorii ale conspiraţiei și a șocat lumea prin sugestia că Iisus și Maria Magdalena erau amanţi secreţi, că au avut un copil împreună și că Biserica a încercat să ascundă acest secret. În film, Tom Hanks e expertul semiolog Robert Langdon, Paul Bettany e un extremist albinos catolic pe nume Silas, iar Audrey Tautou este Sophie Neveu, o descendentă în viaţă a lui Iisus. Ecranizarea se vrea un produs tipic hollywoodian: grandios și deloc memorabil. Mult zgomot pentru prea puţin.
„Matka Joanna od aniolów“/„Maica Ioana a îngerilor“
Regia Jerzy Kawalerowicz, 1961
Inspirându‑se de povestea adevărată a unor călugăriţe chipurile posedate din Londra, „Maica Ioana a îngerilor“ a fost făcut cu 10 ani înainte de filmul lui Russell. Mai puţin scandaloasă decât pelicula regizorului englez, cea a polonezului Jerzy Kawalerowicz e infuzată, la rândul ei, cu o doză sănătoasă de fantastic, ba chiar cu un filon horror. Cu toate că are o scenă lungă de exorcism care te obsedează multă vreme după ce ai văzut‑o, filmul nu basculează către melodramă sau ridicol și nu uită să schiţeze caracterizări puternice. Mai mult, partea cu posesiunea evită isteriile à la „Exorcistul“, pentru că se concentrează mai mult pe reacţia celorlalte măicuţe, ceea ce înseamnă un ton mai reţinut și mai uman. Au fost făcute multe comparaţii între filmul acesta și pelicula lui Mungiu, poate și pentru că, în ambele, diavolul e sinonim cu sexualitatea impetuoasă.
„Der Name der Rose“/„Numele trandafirului“
Regia Jean‑Jacques Annaud, 1986
Romanul bestseller al lui Umberto Eco a deschis seria misterelor medievale și a introdus cinefilii în lumea tainică a călugărilor benedictini din secolul XIV. William of Baskerville sosește la o mănăstire împreună cu tânărul său protejat și ambii sunt atrași într‑un joc misterios ce dezvăluie practici religioase șocante și crime ce par sugerate de Cartea Revelaţiei. Abatele și credincioșii cred că e mâna diavolului și cer ajutorul Inchiziţiei spaniole. Filmul a stârnit controverse printre „puriștii“ romanului, pentru că regizorul Annaud a împins semnificaţia istorică a cărţii în background și s‑a concentrat pe intriga misterioasă. Dar, până la urmă, aceasta se dovedește a fi o tactică inspirată; cineastul nu oferă prologuri sau discuţii expozitive interminabile despre evenimente istorice ce ar fi riscat să ne sufoce de plictiseală.
„La religieuse“/„Călugăriţa“
Regia Jacques Rivette, 1966
Această adaptare după romanul din 1760 al filozofului și scriitorului iluminist Denis Diderot e o operă minimalistă, de o eleganţă rafinată, dar și de un impact răvășitor, despre consecinţele unei societăţi patriarhale. Jacques Rivette ilustrează tema alternând formal între reprezentaţia teatrală și viaţa reală. Suferinţa și demoralizarea continue ale eroinei principale sunt rezultatul tragic al unei structuri de clasă represive, extrem de rigide, ce subjugă individualitatea, conștiinţa personală și voinţa pentru iluzia privilegiului, a ordinii și a conformismului; pelicula descrie un comportament social care impune arbitrar religiozitatea, în loc s‑o lase să se manifeste ca o chemare spirituală personală.