Bain Capital, compania de investiţii fondată de Mitt Romney, este un produs al Marii Deformări. A înmagazinat câştiguri fabuloase prin intermediul unor speculaţii de tip leverage pe pieţe financiare pervertite şi deformate timp de decenii de Fed, banca centrală americană, care a dat drumul la tiparniţa de bani şi a răsfăţat Wall Street. Aşa încât profiturile de miliarde ale Bain nu reprezintă răsplata unei opere capitaliste, ci un chilipir provenit de la o masă de pariuri aranjate.

SPECULAŢII DESFRÂNATE. Cu toate acestea, Mitt Romney pretinde că principala sa calificare pentru postul de preşedinte se bazează pe cei 15 ani cât a condus Bain Capital, din 1984 şi până la începutul lui 1999. Potrivit poveştii lui de campanie, atunci s‑a afundat în munca de salvare a întreprinderilor, învăţând din mers adevăratele secrete ale creşterii economice şi creării de locuri de muncă. Faptul că profiturile Bain ar fi înregistrat în această perioadă o medie anuală de peste 50% ar fi dovada acestui lucru – o validare certă a capacităţilor lui Romney, care a fost nu doar un om de afaceri cu succes uimitor, dar a avut parte şi de o pregătire unică pentru sarcina de a reporni motoarele gâfâinde ale capitalismului american.

Doar că Mitt Romney nu a fost un businessman. A fost un speculator financiar magistral, care a cumpărat, a vândut, a schimbat şi a jupuit companii. Nu a construit întreprinderi după vechea metodă consacrată – cu inspiraţie, transpiraţie şi multă trudă pe piaţa liberă, lansând un produs, serviciu sau proces de producţie nou. În schimb, a petrecut 15 ani amplificând datorii uriaşe pe Wall Street, în aşa fel încât Bain a putut cumpăra vechiturile Americii corporatiste, le‑a îndatorat până peste cap, le‑a împopoţonat şi le‑a prezentat ca rezultatul unor fuziuni, după care le‑a livrat înapoi către Wall Street, la vânzare – cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Acesta este modus operandi în businessul numit leveraged‑buyout (LBO, achiziţii realizate cu capital împrumutat – n.r.), care, într‑o economie de piaţă onestă, nu ar trebui să aibă mare amploare deoarece creează o valoare economică redusă. Dar sistemul nostru este măs­luit – un regim capitalist clientelar în care codul fiscal favorizează câştigurile pe baza datoriilor şi a capitalului, iar banca centrală permite cu bună ştiinţă speculaţii desfrânate prin felul în care susţine preţul activelor financiare şi coboară costurile finanţării prin împrumuturi.

GROPARI CAPITALIŞTI. Aşa că vasta revărsare de LBO‑uri din ultimele decenii este consecinţa unor politici proaste, şi nu produsul spiritului întreprinzător specific capitalismului. Ştiu ce spun după cei 17 ani de experienţă în domeniu la una dintre casele care au făcut pionierat în private equity, Blackstone, şi apoi la propria mea firmă. Cunosc capcanele investiţiilor de capital. Tot businessul se referă la maximizarea datoriilor, extragerea cash‑ului, reducerea numărului de angajaţi şi a cheltuielilor, externalizarea producţiei şi împachetarea întregii afaceri pentru cel mai rapid şi mai profitabil exit posibil.

Din când în când, investeam şi în com­panii cu creştere reală, dar cele mai multe afaceri nu prea reprezentau vreun interes economic fără posibilitatea îndatorării ieftine şi a subvenţiilor solide la plata taxelor.
De fapt, businessurile cu LBO sunt gro­parii naturali ai capitalismului – vulturii de investitori care se hrănesc cu afa­cerile în suferinţă. Totuşi, din cauza po­liticilor proaste, au devenit în prezent niş­te monştri financiari care înşfacă bani de la companiile sănătoase şi îi reciclează în general în folosul celor 1% din vârful ierarhiei.

Creşterea şi descreşterea firmelor în­ghiţite artificial prin LBO au fost corelate perfect cu baloanele şi colapsurile ce au emanat dinspre Rezerva Federală. Aşa­dar, sincronizarea este miezul afacerii. În acest sens, perioada petrecută de Romney la Bain spune totul: s‑a suprapus aproape exact peste primul balon din epoca guvernatorului Greenspan al Fed, care s‑a înălţat la finele secolului trecut şi s‑a spart cu un tunet asurzitor pe piaţa de capital în 2000–2002. Recomandările pe care le flutură Romney ca dovadă a perspicacităţii sale în afaceri arată, de fapt, că a stat pe margine în timpul celei mai mari pieţe taur (piaţă bursieră ce creşte pe termen lung – n.r.) înregistrate până acum.

Este de prisos să adăugăm că între cunoştinţele de tranzacţionare necesare ca să alegi când să cumperi şi când să vinzi şi rectificarea hemoragiei fiscale masive şi a economiei împovărate de datorii – adevăratele probleme ale electoratului american – nu există nici o legătură reală. Într‑adevăr, sarcina cumplită a următorului preşedinte va fi să restaureze solvabilitatea naţiunii – o acţiune ce va produce suferinţe şi sacrificii imense în rândul întregii societăţi americane, dar şi negare. Iar aici intervine nevoia ca principiul definitoriu al administraţiei să fie „corectitudinea“. Iată de ce este atât de pervers să te lauzi cu palmaresul tău la Bain Capital – unul care vorbeşte de fapt despre îmbogăţire cu cea mai cruntă lipsă de corectitudine, sub paravanul unui regim care a promovat baloanele financiare, împotriva economiei de piaţă.

VEHICUL DE SPECULAŢII. Atunci când Romney a deschis uşile Bain Capital în 1984, indicele S&P 500 era de 160. Până când a răspuns chemării la datorie şi a preluat frâiele Jocurilor Olimpice de iarnă de la Salt Lake City, în 1999, indicele urmase o traiectorie parabolică şi ajunsese la 1.270. Ceea ce înseamnă că, dacă cineva ar fi cumpărat acţiuni S&P 500 şi le‑ar fi păstrat în aceşti 15 ani, profitul anual (cu dividende) ar fi fost spectaculos: 17%. Bain a avut, desigur, rezultate mult mai bune, dar motivul nu are legătură cu perspicacitatea în afaceri.
Secretul constă în împrumuturi, noroc, jocuri de culise şi ciudatele dinamici asimetrice ale pariurilor de tip LBO făcute de casele de private equity. Fondurile LBO sunt considerate capital în structura unei companii, ceea ce înseamnă că creditorii ce furnizează 80–90% din capital nu au acces la furnizorul de private equity dacă afacerea dă greş. În consecinţă, în acest caz fondurile LBO pot pierde banii x1 (o dată), dar dacă lucrurile merg bine, pot face x10 sau chiar x50, dacă chiar dau o lovitură de graţie. În timpul unei perioade de creştere a pieţelor, când multiplii de evaluare se amplifică, iar creditele sunt abundente, oportunitatea de a provoca ridicarea cursului mediu al acţiunilor cu câteva lovituri de graţie contra mai multor pierderi este considerabilă şi poate genera un rezultat spectaculos.

În câteva cuvinte, aceasta este povestea Bain Capital în timpul conducerii lui Mitt Romney. „Wall Street Journal“ a analizat 77 de afaceri semnificative încheiate în această perioadă, pe baza documentelor folosite de Bain pentru atragerea de capital, iar rezultatele ilustrează perfect asimetria unei pieţe taur. În total, Bain a generat impresionanta sumă de 2,5 miliarde de dolari – câştig la 1,1 miliarde investite. Dar pentru 75% din acest profit sunt responsabile doar zece din afacerile respective.

În consecinţă, randamentul Bain în cazul marii majorităţi a afacerilor încheiate – 67 din 77 – a fost, de fapt, mai scăzut decât ar fi adus o investiţie pasivă în indicele S&P 500. Şi fără riscurile împrumuturilor şi toate taxele care trebuie plătite în cazul investiţiilor de private equity. Profitul a fost, aşadar, un prozaic x0,7 din investiţia iniţială. Calculând randamentul anual în cei cinci ani cât sunt blocaţi, în medie, banii într‑un asemenea fond, rezultatul este de 12%, cu mult mai jos decât câştigul mediu obţinut la S&P în această perioadă.

Prin contrast, cele zece lovituri de graţie au generat profituri de 1,8 miliarde de dolari pentru investiţii de 250 de milioane, un câştig spectaculos de 7 ori cât investiţia. Această mână de rezultate excelente îl transformă pe Romney în acelaşi timp într‑o legendă şi pecetluiesc sentinţa, pentru că arată că Bain Capital a fost un vehicul pentru speculaţii LBO care a beneficiat în plus de pe urma baloanelor marca Greenspan. Un spaţiu şi timp prielnice, unde achiziţiile cu bani împrumutaţi au fost norocoase, nu o formă înaltă de efort capitalist sau o şcoală de pregătire pentru aspiranţii la preşedinţie.

EXUBERANŢA IRAŢIONALĂ. Înspăimântător este faptul că patru dintre cele zece lovituri de graţie ale Bain Capital s‑au încheiat cu falimente, iar motivul este evident: Bain şi‑a scos banii într‑un moment de vârf al avântului Greenspan, la finele anilor ’90, iar aceste companii au dat de greu în timpul crizei din 2000–2002, împovărate de datoriile uriaşe puse de firma lui Romney pe umerii lor. De fapt, aproape 600 de milioane de dolari sau aproape o treime din profitul obţinut de pe urma loviturilor de graţie, au fost extraşi prin ascunderea acestor patru strigoi îndatoraţi.

Cea mai semnificativă dintre afaceri a fost fuziunea unor lanţuri necăjite de magazine universale şi de haine, specializate pe micile oraşe americane, care renunţaseră la luptă în faţa ameninţării apariţiei Wal‑Mart şi a marilor retaileri. Bain a investit zece milioane de dolari în 1988, iar după nouă ani a retras x18 banii – adică un profit de 175 de milioane.

Stage Stores Inc. era ultima afacere în care se implicase maşina de speculaţiuni bursiere Drexel‑Milken înainte ca banca de investiţii Drexel, a cincea ca mărime din SUA, să dea faliment, în februarie ’90. Iar cele 300 de milioane de dolari strânşi pentru acest LBO incipient reprezentau exact genul de fond dubios pe care artiştii în preluări ai lui Milken obişnuiau să îl utilizeze pentru a achiziţiona vechituri de pe piaţa corporatistă, pe care le rebotezau companii „pe creştere“.

În următorii opt ani, Bain s‑a spetit muncind să acumuleze aproximativ 300 de magazine situate pe strada principală a micilor oraşe americane. Şi totuşi, compania nu avansa deloc. În 1996, nu plătise nimic din datoria lui Milken şi obţinea doar 14 milioane de dolari – exact aceeaşi sumă generată în 1992 cu un portofoliu de doar jumătate din numărul de magazine actual.

În primăvara lui 1997, când preşedintele Greenspan a decis că „exuberanţa iraţională“ nu este un lucru chiar de speriat, Bain Capital decide să lase şi ea hăţurile mai libere. Stage Stores Inc. – care era deja tranzacţionată public – adună 300 de milioane de dolari dintr‑o nouă emisiune de titluri speculative şi le foloseşte pentru a cumpăra un lanţ de 250 de magazine de haine pe nume C.R. Anthony.

Aceste magazine de 1.100 metri pătraţi vindeau pantofi, rochii şi cămăşi la preţ mediu chiar în drumul Wal‑Mart. În căutarea disperată a „sinergiilor“, Bain le‑a rebranduit rapid. Dar dacă schimbarea de nume nu a schimbat nimic în vânzările de haine, i‑a oferit în schimb Stage Stores Inc. povestea despre „creştere“ după care tânjea piaţa taur provocată de Greenspan. În cinci luni de la această „transformare“ de ochii lumii şi cu mult înainte ca rezultatele „sinergiilor“ şi „rebrandingului“ să fie determinate, acţiunile companiei se dublaseră. Bain Capital şi partenerul ei, Goldman Sachs, şi‑au descărcat rapid acţiunile cu profitul deja menţionat, de x18.

DISPREŢUL NORMEI. De fapt, afacerea „transformării“ C.R. Anthony a fost o înşelătorie tipică unei pieţe taur. Aproape imediat, acţiunile au luat‑o în jos. După o creştere de 4% în 1997, anul exitului rapid al Bain, vânzările lanţului au scăzut cu 3% în 1998 şi cu 7% în 1999, şi continuau să scadă când Stage Stores Inc. a cerut falimentul. Compania a avut o hemoragie de 150 de milioane de dolari în flux negativ de numerar în perioada ’98–’99 – adică în cei doi ani după ieşirea Bain şi Goldman Sachs din afacere.

Bain Capital a susţinut ulterior de mai multe ori că lanţul de magazine era „o companie ce creştea, avea succes şi un profit consistent în timpul celor nouă ani“ cât a deţinut‑o, dar apoi a avut imediat „probleme operaţionale“. Este o explicaţie bizară, dar tipică pentru poveştile standard din zona private equity, care confundă sincronizarea speculatorilor cu crearea de valoare reală pe piaţa liberă. De fapt, stocurile de marfă nevandabilă şi activele mult supraevaluate care au falimentat compania nu puteau să se materializeze din senin în timpul celor 24 de luni după exitul Bain. Ele au fost de la bun început rezultatul unor jocuri de inginerie financiară.

Mai mult decât atât, afacerea Stage Stores a întruchipat toate împrumuturile ascunse care au devenit monedă curentă în timpul balonului financiar. Când balonul s‑a spart, compania nu avea active pe care să se sprijine, deoarece Bain amanetase practic totul: vânduse toate terminalele pentru carduri către un terţ, iar dintre cele 650 de magazine ale reţelei mai deţinea doar trei! După calculele mele, datoria capitalizată în leasingul unităţilor era de aproape 750 de milioane de dolari, iar dacă adăugăm datoria cunoscută din bilanţ, datoriile totale reale ale Stage Stores Inc. erau de 1,3 miliarde de dolari, respectiv o rată devastatoare de x25 fluxul de numerar disponibil din cel mai bun an al firmei.

Falimentul a dus la închiderea a aproximativ 250–40% – dintre magazine şi pierderea a aproape 5.000 de locuri de muncă. Şi totuşi, morala acestei istorii nu este că, în acest caz, Bain Capital a distrus locuri de muncă, în loc să creeze. Dintr‑o perspectivă mai largă, se poate spune că este vorba de o poveste despre cum speculatorii de pe Wall Street se joacă cu proprietăţile din viaţa reală a oamenilor în dispreţul normelor financiare – un proiect antischumpeterian care a utilizat datorii subvenţionate de stat pentru a mulge bani din magazine ce nu ar fi supravieţuit pe piaţa liberă în alte condiţii.

ÎNVINŞI ŞI ÎNVINGĂTORI. Mult aclamatul succes al Bain cu alt retailer – Staples – este şi el cu totul altceva decât pare. Tom Stemberg este un antreprenor vizionar care strânsese cinci milioane de dolari cu ajutorul Bain în 1986, când firma mai făcea încă investiţii de capital – schemele de tip LBO Milken au venit mai târziu. După cum se ştie, Bain şi‑a făcut exitul din afacerea Staples după doar câţiva ani, cu un profit de 15 milioane de dolari, o eroare de rotunjire în palmaresul lor.

Stemberg a făcut din Staples un succes al pieţei libere, un generator implacabil de eficienţă în distribuţia cu amănuntul de birotică. Şi totuşi, această eficienţă capitalistă, de care beneficiază milioane de clienţi, a fost obţinută printr‑o distrugere necontrolată de slujbe în rândul zecilor de mii de magazine, magazinaşe şi distribuitori de birotică deja existenţi. Aceste operaţiuni acum defuncte nu au putut concura cu Staples din cauza costurilor prea mari per dolar.

În mod ironic, afacerile şi slujbele eliminate de Staples reprezentau contrapartida din domeniul biroticii a magazinelor de pantofi şi îmbrăcăminte pe care Bain le‑a ţinut artificial în viaţă cu Stage Stores Inc. În timp, Wal‑Mart a eliminat aceste slujbe şi le‑a înlocuit cu maşinile automatizate din depozitele sale şi vânzători cu norme parţiale, la fel ca Staples, care are în prezent 40.000 de angajaţi cu jumătate de normă din personalul total de aproape 90.000 de oameni.

Exerciţiul inutil de a număra locurile de muncă pierdute şi câştigate, având în vedere aceste schimbări epocale de pe piaţa liberă, este evident irelevant pentru cineva care vrea să fie preşedinte. Dar faptul că Bain Capital a câştigat 15 milioane de dolari de la învingător şi 175 de milioane de la învins este o dovadă a faptului că nu a făcut aceşti bani singură. A primit un ajutor considerabil din partea tiparniţei Fed şi politicii de impozitare a Washingtonului.

Adaptare după „The Great Deformation: How Crony Capitalism Corrupts Free Markets and ­Democracy“ de David Stockman, ce va apărea anul viitor la Publicaffairs, Perseus Books Group.