Atunci când am decis să scriu un editorial pentru revista în care tocmai îl citiţi, mi‑am spus că cel mai firesc argument în context ar fi… banii. N‑am s‑o fac însă decât din perspectiva experienţelor personale, întrucât nu sunt nici ministru în exerciţiu şi nici bancher ca să pot vorbi şi despre banii altora.
La început a fost… lipsa banilor. M‑am născut într‑o familie modestă. Bunica mea ne povesteşte mereu, iar şi iar, ca pe o lecţie care ne învaţă permanent recunoştinţa faţă de soartă, că cele două surori gemene ale mamei mele se duceau pe rând la şcoală, cu aceeaşi uniformă, pentru că nu‑şi permitea să le cumpere amândurora câte una. Vremurile s‑au schimbat. Astăzi ambele au statut social şi copii frumoşi şi deştepţi la facultate.
Pe când aveam patru ani, ţinând‑o pe mama de mână, m‑am apropiat de o fetiţă râzgâiată care urla din toţi rărunchii în faţa unei vitrine, din cauză că părinţii nu voiau să‑i cumpere păpuşa expusă şi i‑am spus să nu mai plângă, pentru că mama ei are puţini bani şi trebuie să plătească întreţinerea, că altfel vor dormi pe stradă şi vor pierde casa. Era ceea ce ştiam eu despre bani.
Că ei nu folosesc la păpuşi şi la hăinuţe colorate, ci la casa în care stăteam.
În clasa întâi, după ce învăţătoarea mea, Elena Waintraub, în drumul ei spre casă, m‑a văzut de câteva ori jucându‑mă în faţa blocului îmbrăcată tot în uniforma de şcoală, m‑a întrebat de ce nu m‑am schimbat. Răspunsul meu – „n‑am cu ce“ – a năucit‑o. A a doua zi mi‑a adus doi saci cu hăinuţe râmase mici de la cele două fete ale ei.
Citeste materialul integral pe MONEY EXPRESS.ro