CARMEN LIDIA VIDU: „Cultura, în România, e încă un partener de spus bancuri”

Spectacolul „Sentimentul fragil al speranței” va avea premiera în 30 noiembrie, la Teatrul Odeon. Următoarele reprezentații sunt programate pentru 1 și 14 decembrie. Cu acest prilej am răpit-o pe Carmen Lidia Vidu din timpul repetițiilor, pentru un intreviu curajos despre spectacol, dar și despre întregul peisaj cultural al României.

– Pasionată dintotdeauna de istorie, filosofie, limbi străine. De unde au izvorât toate aceste preocupări?
Profesoara Simona Stiger este cea care m-a făcut să iubesc istoria. A fost și este în continuare o femeie foarte frumoasă, suplă, elegantă, care prezenta istoria ca pe o piesă de teatru. Limbile străine le-am studiat din dragoste pentru tatăl meu care și-a dorit mereu să am acces la lumea largă. Logica, filosofia, psihologia sunt cele care m-au apropiat de lumea personajelor din spectacolele de teatru.

– Bunicii, de la sat. Părinții dumneavoastră au fost prima generație cu studii înalte. Ce valori ați dobândit din familie? Ce v-au sădit bunicii și părinții în suflet și purtați acolo pentru totdeauna?
Bunicii din partea mamei mi-au dat libertate totală. Erau preocupați de muncă, iar eu mă jucam cu rațele din sat și ascultam povești despre strigoi seara, pe banca din fața casei unde se strângea lumea din sat. Bunicii din partea tatălui îmi cântau cântece bisericești și-mi croiau haine unicat. Tatăl meu mi-a dat educație financiară, iar mama mea e un fel de înger ciudat care a menținut familia noastră împreună.

„Sunt ceea ce alții și-au dorit să fiu. În viața asta e posibil ca eu să-mi fi ratat bucuriile”

– Vorbeați, la un moment dat despre un soi de povară a recunoștinței”, în sensul că nu puteți calcula exact, din realizările dumneavoastră câte sunt pentru a vă bucura și câte pentru a-i bucura pe cei din jur. Este o perspectivă sănătoasă? Sau… dacă nu e… rămâne totuși un fel de ambiție generoasă fără de care nu ați fi putut construi atât de multe?
Nu am făcut parte dintr-o generație a dialogului, a analizelor, a construcției personale. Sunt ceea ce alții și-au dorit să fiu. În viața asta e posibil ca eu să-mi fi ratat bucuriile.

– Ați fost cel mai tânăr regizor care a montat la Teatrul Național din București. Aveați 27 de ani. Cum de ați reușit această performanță?
Am intrat la Facultatea de Teatru la 18 ani. Multi colegi aveau deja 35 de ani, erau la a doua facultate. Eu am venit cu limbaj nou, tânăr, multimedia, așa că mi s-au deschis multe uși doar fiindcă era „altfel”.

„Mi-am dorit să tratez lumea cu posibile lumi noi”

– De fapt, ce v-a apropiat de Teatru și când?
Am iubit Teatrul din Arad, îmi făcea mult bine starea de hipnoză în care intram când mergeam la teatru. Nu am visat niciodată să fiu actriță, nu știam ce e acela „regizor”, dar mi-am dorit să tratez lumea cu posibile lumi noi.

– Pe drumul de la Arad spre București, ce e cel mai frumos?
E frumos să o văd pe mama cum îmi face cu mâna de rămas bun, e plăcută starea că plec să devin „om mare”. E un fel de drum de la copil la om matur, iar mie îmi place starea de maturitate.

România e o țară aproape invizibilă pe piața teatrală europeană”

– Și câte piedici sunt?
Cultura, în România, e încă un partener de spus bancuri. Și apoi sunt cei care se joacă de-a politica pe banii culturii fără să aibă niciun gând. România e o țară aproape invizibilă pe piața teatrală europeană.

– Sunteți o femeie frumoasă. Cât de greu de dus este această calitate?
Vă mulțumesc! Fac sport, îmi educ corpul cu o alimentație sănătoasă, încerc să lucrez la ținuta mea și să am o relație personală cu viața.

– Sunteți regizoare de teatru, film și spectacole multimedia, realizatoare de film documentar și scurtmeraj, arte vizuale și performative, curator pentru evenimente expoziționale… Ce ați trece, totuși, prima dată pe cartea de vizită?

Mă prezint ca fiind regizoare de teatru. Mă preocupă zona documentară și mă exprim multimedia.

„Eu sunt o femeie harnică, dar probabil nu am har. Am premii, dar nu sunt iubită de un public larg”

– Un Gopo, un UNITER și multă discreție. De ce nu sunteți o vedetă?
Am regizat cândva un spectacol despre Maria Tănase. Ea spunea despre ea că are har, că se transformă pe scenă, că e iubită de un public larg. Eu sunt o femeie harnică, dar probabil nu am har. Am premii, dar nu sunt iubită de un public larg.

– Ce știe România despre funcția de „regizor multimedia” al Festivalului „George Enescu”?
Regia multimedia pentru opere în concert cu proiecții e o formulă nouă pentru întreaga lume, nu doar pentru România. Alături de Festivalul „George Enescu” am exersat această direcție modernă încă ușor controversată dar totuși nominalizată la International Opera Awards (echivalentul Oscarurilor).

– Care sunt cele mai de preț întâlniri pe care vi le-a oferit Festivalul Enescu?
Am învățat să fac regii noi, să lecturez o operă, să am un dialog cultural internațional, să am încredere în educația și viziunea mea. Vladimir Jurowski este cel care mi-a făcut un upgrade cultural, m-a ridicat mult peste cât credeam eu că pot să mă ridic.

– Cât de bine cunoșteați marea muzică atunci când ați început să o „ilustrați”?
Nu am studii muzicale, dar am fost un public constant încă din școala generală când am început să merg săptămânal la filarmonică.

– Ați respectat mereu seriozitatea lui Ion Caramitru, care la început nu a intuit potențialul nuanței „multimedia”. Cum l-ați convins?
Ion Caramitru s-a lăsat convins de Jurnal de România. Timișoara”. I-a plăcut mult spectacolul pe care l-am regizat la Teatrul German și așa a acceptat formula Jurnalului pentru colaborarea noastră pe tema Revoluției din 1989.

– Spuneți că „teatrul se mulează pe antropologia unei societăți”. Cum este teatrul românesc?

Teatrul românesc e un teatru izolat. Intern e cu bune și cu mai puțin bune, extern el nu există.

– Câtă nevoie are arta de „alte” modalități de expresie? Trăim ancorați în tehnologie… Mai putem empatiza cu spectacolele care nu folosesc artificii ale tehnologiei?
Aceste „artificii” se numesc spectacol. Noi decidem dacă facem spectacole muzeu sau spectacole despre Acum.

– Ce spectacole ajung să fie sold-out și cât de mult vă raportați la succesul vânzărilor atunci când faceți un spectacol?
Sold-out-urile aparțin celor care știu să se vândă. Cei care nu știu, stau pe margine și comentează. Noi toți ne dorim sold-out-uri și eu fac tot posibilul să mă bucur de ele.

„Cred că arta este politică și mai cred că România ar arăta foarte diferit dacă lumea ar aprofunda acest aspect”

– Cât de mult poate arta să vindece politica? Și, de fapt, ar trebui să facă acest lucru?
Cred că arta este politică și mai cred că România ar arăta foarte diferit dacă lumea ar aprofunda acest aspect.

– Aradul e mai aproape de Viena decât de București. Și Carmen Lidia Vidu, la fel?
Încă nu mi-am găsit capitala 🙂

– Mai este teatrul un mediu de dialog între artiști și public, între guvernanți și comunitate?
Abia începe să fie.

– Călătoriți mult, cu bagaje puține. Este definiția omului liber?
Da. Mă simt un om liber. Am foarte puține haine (oricum le dau și pe ele). Nu țin la lucruri. Îmi place să am, dar mai mult îmi place să scap de orice povară materială.

– Suferiți de migrenă acută cronică… la propriu. În sens metaforic, ce vă dă cele mai mari bătăi de cap?
Lucrez cu echipe mari de oameni și ăsta e cel mai dificil aspect. Oamenii sunt diferiți și foarte greu de gestionat.

– Începeți ziua ascultând Biblia în căști, dar faceți și yoga. Cum se împacă aceste nuanțe spirituale?
Am nevoie de Biblie și îmi face bine mișcarea fizică. Nimic mai mult și nimic mai profund.

Trauma nu poate fi întotdeauna reparată sau rezolvată, dar poate fi auzită, înțeleasă și iubită”

– Pentru ce să ne pregătim în spectacolul de la Teatrul Odeon – „Sentimentul fragil al speranței”?
Cred în responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne întreba ce valoare avem în viața celorlalți. Aud mereu că natura umană este competitivă, agresivă, egoistă. Eu vreau să văd opusul. Pentru mine, natura umană este cooperantă și generoasă. „Sentimentul fragil al speranței” este despre cei care găsesc putere în slăbiciunea lor și se dedică unei lumi mai bune.

– Este speranța un sentiment fragil? Sau, dimpotrivă, uneori este singura stâncă ce îi face pe oameni să reziste, să îndure?
Cred în responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne întreba ce valoare avem în viața celorlalți. Fragilitatea noastră e o forță invizibilă care ne modelează viața. În mod individual și colectiv, avem dureri pe care nu le facem auzite. Nu orice poveste are un final fericit. Trauma nu poate fi întotdeauna reparată sau rezolvată, dar poate fi auzită, înțeleasă și iubită.

– Ce fragilizează speranța? Suma dezamăgirilor, experiența, lipsa emoției?
Lipsa relației cu un model adult.

– Cum ați ales textele pentru spectacol?
Le-am ales în funcție de curajul lor și de gradul de reprezentativitate pentru societatea românească din acest moment.

– Cum a fost lucrul cu actorii, pentru această producție?
Lucrez cu actori tineri ai Odeonului. Sunt actori antrenați, educați care m-au ajutat să mă depășesc ca regizoare.

– Cât… de multimedia va fi spectacolul?
Cam cât de multimedia e viața, cam atât de multimedia e și spectacolul.

– Ce doruri și speranțe aveți pentru România?
Mi-e dor de o Românie matură.

Ultimele Articole

Articole similare

Parteneri