Muzeul Național de Istorie a României a publicat un certificat de vaccinare din 1863, de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza și a anunțat prelungirea expoziției foto-documentare „Epidemiile în istoria Țărilor Române. Mărturii documentare”, în perioada 10 – 21 noiembrie 2021.
Alături de documentele din patrimoniul Arhivelor Naționale ale României cu privire la numeroasele epidemii de ciumă și de holeră care au făcut ravagii în secolul al XIX-lea, Muzeul Național de Istorie a României expune în completare, zece adeverințe de vaccin din perioada 1849-1920, piese de patrimoniu din colecția George Trohani, ce arată folosirea vaccinurilor pe teritoriul românesc.
„Vaccinarea și termenul de vaccin au fost introduse în medicină de către medicul englez Edward Jenner (1749-1823), cu ocazia descoperirii primului vaccin împotriva variolei. El a observat că mulgătoarele de la ferme, care se îmbolnăveau de vaccină (variola vacilor, care produce o formă ușoară de boală la om, limitată la o erupție pustuloasă pe mâini), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană). La 14 mai 1796 el operează prima vaccinare (totul, etimologic, pornind de la cuvântul latinesc vacca).
Curând după aceea, Napoleon I legiferează în Franța obligativitatea vaccinării împotriva variolei, ce producea numeroase decese.
În Țările Române se practicau însă diverse modalități de prevenire a variolei. Procedeul era numit ultuire (var. altuire, oltuire): copiii nou-născuți erau scăldați în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare descrisă de italianul Francesco Griselini în lucrarea sa din anul 1780, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”.
Cam asta era situația politico-sanitară până spre mijlocul secolului al XIX-lea.” – extras din articolul CÂTEVA „BILETE DE VACCIN” DIN SEC. XIX – XX, semnat de George Trohani, în volumul nr. 31 al anuarului MUZEUL NAȚIONAL