Numele diplomatului, filosofului, omului politic și scriitorului florentin Niccolo Machiavelli este cunoscut celor mai mulţi dintre noi prin prisma unei zicale, a unui proverb:„Scopul scuză mijloacele”. De asemenea, înțelesul termenului „machiavelic” face referire, poate prea mult și pe nedrept în ceea ce-l privește pe autor, doar la butada amintită, însemnând:duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean. Probabil cea mai tradusă și cunoscută lucrare a unui autor italian, Principele este ultima carte a lui Machiavelli. Ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că o lucrare scrisă în vremea condotierilor, pe când Petru Rareș, voievodul Moldovei, se afla pe tron și plătea tribut unui alt personaj celebru azi, sultanul Suleyman Magnificul, este de actualitate și azi, scrie Historia.

Născut în 1469, la câțiva ani după căderea Constantinopolului sub turci, în vremea în care sultanul Mahomed al II-lea se afla pe tronul Imperiului Otoman și când Ștefan cel Mare stăpânea Moldova, Niccolò di Bernardo dei Machiavelli avea să se afirme după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece”, consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez, la Sfântul Scaun și la împăratul german. În timpul misiunilor sale a cunoscut mulți dintre principii italieni și suverani străini, cărora a putut să le studieze strategiile politice. Poate cel pe care l-a urmărit în mod special a fost Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. În același an a murit, la Florența, și a fost îngropat în Basilica Santa Croce.

„Este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”

Principele a rămas cunoscut drept cartea de căpătâi a lui Machiavelli, deși florentinul mai are și alte lucrări care îi completează opera. În tratatul său care a împlinit cinci secole de existenţă, Machiavelli descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Unii au privit cartea ca o sprijinire a tiraniei și a despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia. Totuși, lucrarea este bazată pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale:„Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una, și alta;dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”. În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

Leul şi vulpea:actualitatea în Principele lui Machiavelli

Împlinirea celor 500 de ani de existenţă a tratatului Principele a fost sărbătorită în Italia şi în toată lumea prin simpozioane, studii şi seminarii. În România, de asemenea – în cadrul conferinţei organizate de către Universitatea Europei de Sud-Est Lumina şi Universitatea Bucureşti, sub patronajul Ambasadei Italiei (www.machiavelli.lumina.org) – cercetători şi istorici de renume internaţional au discutat despre importanţa şi semnificaţia acestei opere. A fost un bun prilej pentru a reflecta asupra caracterului viu şi actual al uneia dintre cele mai cunoscute şi traduse opere ale literaturii italiene la cinci secole după apariţia acesteia.

Este extraordinar şi arhicunoscut raţionamentul exprimat în faimosul capitol XVIII din Principele, unde Machiavelli, făcând o comparaţie între caracteristicile complementare cu care sunt înzestrate vulpea şi leul, ilustrează faptul că, în esenţă, principele trebuie să ştie să folosească atât viclenia, cât şi puterea, fără a fi însă loial în mod necesar dacă această loialitate ameninţă să îl distrugă. Scopul, conform cuvintelor sale devenite deja proverbiale, este acela de a învinge şi de a menţine puterea, iar mijloacele prin care se urmăreşte acest scop vor fi, oricum, onorabile. De-a lungul timpului, acest raţionament a fost interpretat şi reinterpretat dincolo de semnificaţia originală, simplificându-se în fraza:„scopul scuză mijloacele”. 

Există, însă, un alt citat din Machiavelli (din capitolul XXV al tratatului) care se bucură poate de o şi mai mare actualitate:acela în care îl îndeamnă pe principe să-şi adapteze modul de acţiune la lucrurile imprevizibile care pot apărea („vitregie a sorţii”/„malignità di fortuna”).

În opinia lui Machiavelli, cel care deţine puterea poate să acţioneze „cu grijă”/„con rispetto” (adică prudent şi precaut) sau „năvalnic”/„con impeto”, însă dacă „vremurile şi împrejurările se schimbă”/„e’ tempi e le cose si mutano” este destinat să-şi schimbe linia de acţiune cu riscul eşecului.

După cum bine ştiu cei din diplomaţie, politica – exceptând principiul „pacta sunt servanda” – nu se poate întemeia pe abordări dogmatice şi inamovibile, ci trebuie să fie flexibilă, aderentă la realitate şi să ştie să recurgă, atunci când este necesar, la mediere:o invitaţie pentru a ne ancora în realitate abandonând tiparele predefinite. O lecţie care vine din perioada lipsită de prejudecăţi a Renaşterii, însă care, la o distanţă de cinci secole, nu pare să-şi fi pierdut deloc valabilitatea. 

Diego BrasioliAmbasadorul Italiei la Bucureşti

Principele lui Machiavelli în România

·         Una dintre primele referiri în spaţiul românesc la celebra carte a secretarului florentin o face domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat. Acesta s-a interesat mai mult însă de lucrarea Discorsi sopra prima deca di Tito Livio(Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius), asupra căreia a făcut şi numeroase adnotări pe marginea unei ediţii italiene.

·         Ideile machiavelliene se întâlnesc şi în scrierile lui I.H. Rădulescu şi C. Negruzzi.

·         Nicolae Filimon, în lucrarea sa intitulată Ciocoii vechi şi noi, aminteşte că în biblioteca pesonajului principal se distinge existenţa Principelui, folosit de acesta ca mijloc pentru „visul de mărire”.

·         Mihai Eminescu traduce, în decursul anilor 1877-1883 în vremea în care lucra la ziarul „Timpul”, capitolele al XVIII-lea si al XIX-lea din Principele. Tot în această publicaţie a scris şi articole despre concepţia politică a secretarului florentin.

·         Ion Luca Caragiale a tradus capitole din Principele, dar s-a şi inspirat în nuvela „Kir Ianulea” din lucrarea machiavelliană „Belfagor archidiavolo”. În opera sa publicistică, Caragiale se dovedeşte a fi un bun cunoscător al secretarului florentin. În numerele 5, 7, 13, 27, din mai 1896, ale „Epocii literare”, comentând Principele, Caragiale afirma că „acesta (Principele – s.n.) trebuie să întrebe mereu, să asculte cu răbdare adevărul şi să se arate supărat pe aceia care, din respect nu i l-ar spune”. În finalul articolului său se exprima astfel:„Asta e minunat la oamenii de geniu… De unde ştia Machiavelli în secolul al XV-lea aşa de exact istoria a doua bune cunoştinte ale noastre – a lui Carol I al României şi a lui Milan al Serbiei ? – Ciudat!”.

·         În primul deceniu al secolului trecut, filosoful P.P. Negulescu, publicând una dintre cele mai reprezentative cărţidespre Renaşterea italiană din cultura românească, va fi entuziasmat de realismul lui Machiavelli, făcându-i un adevărat elogiu în tratatul său pentru încercarea de a lumina lumea.

·         În anul 1910 se face prima traducere integrală a lucrării lui Machiavelli în limba română de către colonelul Grigore Handoca. Traducerea este efectuată din versiunea franceză şi nu din limba originală.

·         O traducere de mare rigoare ştiintifică a fost realizată în anul 1940 de celebra italienistă Nina Façon.

·         Următoarea traducere a fost realizată tot de Nina Façon în 1960, iar Constantin Antoniade a realizat cel mai serios studiu, o veritabilă monografie despre Machiavelli:Machiavelli. Omul, timpurile, opera.

·         O altă contribuţie importantă la cunoaşterea operei lui Machiavelli îi aparţine unui mare italienist, profesorul Alexandru Balaci, care, în 1969, a scris studiul intitulat:„Niccolò Machiavelli, secretarul florentin”.

·         Cea mai recentă traducere a prestigioasei opere a fost realizată în anul 1995, când colecţia „Biblioteca pentru toţi”, unde a fost încadrată, împlinea o sută de ani.