Da’ n-a venit.
Am fost (invitată) la spectacolul ”Cineva are să vină”, cu Ofelia Popii și Ciprian Scurtea, în regia semnată de Chris Simion-Mercurian la Arcub.
Spectacolul a avut premiera în 2023, dar există spectatori care încă îl caută, de vreme ce sala a fost plină. Sau poate oamenii caută, la spectacolele în două personaje, povești cu sens, emoție, dragoste…
Spectacolul este prezentat ca fiind montarea unei drame psihologice scrisă de Jon Fosse, autorul norvegian care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2023. Deci așteptările mele au fost atât de mari încât, dintre toate variantele de petrecere a serii de sâmbătă, am ales ”Cineva are să vină”. Recunosc, așteptările au fost întreținute și de numele celor două talentate apreciate de breaslă – Chris Simion-Mercurian și Ofelia Popii. Ofelia are trei premii UNITER pentru ”cea mai bună actriță”.
Eu cred că, mai ales atunci când ești invitat, dacă nu-ți place, nu scrii. Iar dacă îți place, e bine să recomanzi spectacolul mai departe, pentru ca oamenii care îți sunt asemenea să fie inspirați să aleagă dintre atâtea variante care se înghesuie și pe scene convenționale și în spații noi. N-am vrut să scriu, pentru că… – acum, sincer! – nu mi-a plăcut. Dar mi-am dat seama apoi că, din această oră și ceva petrecută acolo mi-a plăcut mult scenografia. Mult!
Pentru mine, decorul a fost mai mult decât personaj. A fost protagonist! E și bine și rău… pentru un spectacol în care numele de pe scenă sunt cunoscute… Scenografia poartă semnătura Bianca și Sabina Veșteman. Casa de pe plajă în care personajele vin să-și trăiască singurătățile este asemenea unui calendar-advent, cu cotloane din care apar tot felul de suprize. Curiozitatea pentru decorul aproape magic m-a făcut să caut cu privirea în tot timpul spectacolului ”ce” s-ar mai putea întâmpla. Cămăși care zboară ”însuflețite”, uși care se închid și deschid de parcă ar avea rațiune și voință, tapet care suferă sub fotografii… Metafore… cu indicii de metafore tocmai pentru că, nu-i așa, cine ar veni să se mute într-o casă pe plajă în pantofi stiletto?!
Spectacolul e plin de metafore. Mai ales coregrafice. Pe scurt, eu l-am decriptat ca fiind povestea în care nu mai e nimic de spus dintre o femeie și un bărbat care ajung – nu se știe când, nu se știe de unde și, mai ales, nici de ce și pentru care scop – într-o casă părăsită de la malul mării. Casa părăsită este metafora pentru cochilia aproape putredă în care își adăpostesc relația bântuită de traume transgeneraționale, chipuri ale unor foste iubiri, angoase, psihoze, anxietăți, gânduri materializate. Femeia e ”bântuită”, printre alte năluci nepersonificate de proprietarul casei care a vândut-o cuplului. Ca și cum ea, femeia, încearcă să acomodeze o nouă iubire în inima ei a cărui ”proprietar” e un el-toxic. Și care n-am înțeles dacă a vândut ”casa” scump sau ieftin… Dar a vândut-o!
Casa este aproape de mare. Mare care apare în momentele de video alb-negru… În mare se aruncă ”bagaje”. Bagaje grele!
Cei doi nou-mutați nu se simt niciodată singuri în casa de pe plajă. Mereu ”cineva are să vină”… Nu vine nimeni, însă. Fiecare zbucium e doar interpretarea decorului. Și, credeți-mă, joacă bine!
”Un teatru al tăcerilor, o poveste despre (ne)comunicare”, mai scrie prezentarea spectacolului. O tăcere dozată… și luuungită. Metafora – superbă, nimic de spus… dar se putea epuiza artistic cu toate mijloacele posibile în cel mult 10 minute. Ce ne facem cu restul?! În zece minute încăpeau toate replicile, toate tăcerile, toate coregrafiile. Eu mi-am brodat în minte tot felul de alte și alte scenarii inspirate de decorul care cred că ar da idei sensibile chiar și insensibililor. Mi-am imaginat spectacole în cap, în timp ce am urmărit momentele de plutire ale Ofeliei Popii din această… (mai degrabă) instalație a tăcerilor. Coregrafia acestei tăceri e a Ioanei Macarie. Acum… nu știu dacă e chiar ”coregrafie” – ar putea fi, pur și simplu, ”mișcare scenică”. Dar e remarcabilă grația pe care o are actrița când înfruntă gravitația. Și asta mi-a plăcut! Mult!
Fosse este ”regele tăcerilor”, iar eu nu sunt critic de teatru. Accept invitația la introspecție, aflu că tocmai e bine că am simțit invitația de a-mi lăsa imaginația să zboare unde vrea. Totuși, nu citeam o carte, ci am venit să văd un spectacol. Spectacolul ar trebui să fie… spectaculos.
Știți cum e când ajungi în fața unei ”case” – ca să păstrăm merafora! – și întrebi ”cine v-a lucrat aici?!” Așa aș fi întrebat și eu în seara aceasta… Că să cutez a întreba ”cine v-a scris aici?!” nu pot, că ștacheta e pusă foarte sus! Nuuuu, că de înțeles, am înțeles: stil literar minimalist și repetitiv! L-am înțeles încă dinainte de a intra în sala de spectacol – înregistrarea obsesivă din foaier…
Locurile mele în sală au fost perfecte – atât de aproape de actori! Am fost primită foarte frumos și sunt recunoscătoare pentru invitație și pentru toate ideile care mi-au înflorit în minte privind decorul. Fiecare metru pătrat te inspiră. Și tocmai de aceea mi-ar fi plăcut ca în acest spațiu imaginat cu atâta atenție să fi avut tihnă și șansă o poveste cum simt că așteaptă oamenii. Sau de care au nevoie cei care nici nu o mai așteaptă: cu sens, emoție, dragoste…
Pe Cristi Enache, cel care semnează conceptul video și audio l-aș felicita pentru lumini și l-aș ruga să dea marea mai încet, mai ales la început, că nu se aud actorii. Din rândul întâi! Iar pe Ciprian Scurtea l-aș întreba dacă vocea din spectacol e a lui, pentru că frazarea pare gâtuită, pe alocuri chinuită…
Ofelia Popii și Ciprian Scurtea sunt căsătoriți. Tocmai de aceea m-am așteptat la mai mult, mai aproape, mai intens…
Spectacolul nu a crescut. Cu toții așteptam… ceva. Credeam că ceva are să vină.
Unii spectatori au plecat din sală. Cei fără răbdare.
Ceilalți am continuat să așteptăm… să credem că ”cineva are să vină”.
N-a venit!
