Pe medicul Dan Enescu îl cunosc de când era Managerul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”. Am realizat împreună câteva interviuri în care i-am scotocit și prin suflet, și prin CV. Povestea sa a fost prezentată în multe emisiuni și articole, până când, odată cu momentul în care nu a mai fost manager de spital, s-a așternut liniștea. Liniște pe care am risipit-o și l-am regăsit pe Marele Prieten al copiilor cu aceeași Lumină în privire.
– Ce mai face Profesorul, Doctorul, „Îngerul Copiilor” Dan Enescu?
Ei, nu… „Doctorul” e corect. Fără alte funcții… Fac ce am făcut toată viața și anume fac bine copiilor, vreau să îi fac din ce în ce mai bine și vreau să fac astfel pentru din ce în ce mai mulți copii – ceea ce, din nefericire, nu prea cred că reușesc pentru că societatea și-a pierdut încrederea în Medicină, în spitale, în doctori, lucru care trebuie reconstruit. Consider că și acest interviu poate fi o cale către inima părinților copiilor din România.
– Când am venit acum în cabinetul Dvs. am trecut pe lângă o bibliotecă pentru copii, pe lângă un salon în care mamele își țineau copiii în brațe… Eu cred că oamenii aceștia își dau seama cât de important este universul de aici abia când ajung într-o situație de impas…
Da, e un Univers. Într-adevăr, un alt univers… Fără pile – singura mea pilă este Dumnezeu, care m-a ajutat în fiecare secundă a vieții mele – am reușit să fac acest loc, la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, în care evoluăm în permanență. Adică, după ce că avem această clădire nouă, avem și 12 medici, 50 de asistente, două linii de gardă, cu toții dedicați, care fac cu mare dragoste ceea ce fac. Adică avem tot ce ne dorim, avem tot ce ne trebuie: spital, echipă și posibilități materiale din care putem face tratamente complete copiilor.
– Ați construit, concret, un spital, nu doar că l-ați reprofesionalizat…
Da. Clădirea aceea din față a Spitalului „Grigore Alexandrescu”, de Chirurgie Cardiacă… Am luat dintr-un sertar niște planuri îngălbenite și m-am horărât să fac ceva. Se spunea că mureau 10% din copiii nou-născuți cu malformații cardiace pentru că nu aveau timp să ajungă nicăieri. Adică în străinătate, pentru că aici este destul de restrâns… este o specialitate care se face doar în câteva locuri din țară. La Târgu Mureș, Cluj, Iași… Și m-am gândit „Dacă fac aici un centru, măcar pe aceștia 10% dacă îi salvăm… ” Se nășteau 700 – 1.000, „dacă fac pentru 70 în fiecare an, înseamnă că am făcut ceva! Am salvat și pot să trăiască 70 de copii care altfel ar fi murit”. Și am început să construiesc. 6 ani… Se spune că nu se poate construi – am dărâmat o bojdeucă de 130 de ani care de-abia se ținea. Să vă uitați în fotografii cum arăta în 2010 intrarea în acest spital! Și am construit acea clădire după niște planuri pe care le-am mai schimbat, pentru că am zis să mă duc la cel mai bun loc pe care îl aveam eu în cap – Spitalul Universitar pentru Copii „Regina Fabiola” din Bruxelles. Am fost acolo de multe ori, ca să înțeleg, să văd cum trebuie să se desfășoare lucrurile. Și, la un moment dat, Directorul și Șeful Secției de Chirurgie Cardiacă mi-au făcut cadou planurile lor. Pur și simplu! Nu am să uit gestul acela: au luat mormanul de planuri şi mi-au spus „Fă-le tu!” Știi de ce?! Nu mai suport să se spună în lumea medicală internațională „Am fost în România și am operat, că ei n-au”. Am vrut să fie și aici ca în toată lumea civilizată!
– Dar cum de v-au lăsat românii să construiți? Au crezut că reușiți?
N-au crezut. Nu m-au băgat în seamă, n-am existat. Eram un grăunte care se agita. Am făcut în așa fel încât clădirea o făceam cu cineva, instrumentele le-am luat din altă parte și personalul l-am antrenat în SUA și Israel. În mintea mea era să fac un ceas elvețian, care în clipa când are toate piesele, să funcționeze perfect. Clădirea am făcut-o cu Primăria Sectorului 1. Aparatura a fost cumpărată de Ministerul Sănătății. Gândește-te, 120 de paturi noi! Negocieri…
– Cine era ministru?
Au fost diverși miniștri. Treaba aceasta s-a desfășurat între 2010 și 2016. Deci toți cei care au fost miniștri atunci au contribuit.
– Dar a contat ajutorul miniștrilor sau Dvs. i-ați ajutat pe ei la rapoartele de activitate?
Pe mine nu m-a interesat cine a fost ministru. Politicul nu există, pentru mine. Există numai viață și moarte. Totul a plecat în 1990, când mureau aproape 100 de copii pe an aici, pe secția aceasta și a fost momentul acela când apăreau foarte mulți doctori și spuneau „O să construim o țară nouă. Totul va fi curat. Totul va fi nou, minunat”. Și am crezut! Pentru că era o poveste frumoasă. Și am așteptat. Și, după câțiva ani – doi, nu prea mulți – când am văzut că nu se întâmplă nimic m-am dus peste drum (N.R.: La Guvernul României) am intrat – pe vremea aceea puteai să intri unde vrei – și m-am interesat ce se întâmplă.
– „Peste drum”, adică la Guvern.
Da. „Ne mai gândim… E o treabă strategică”, astfel de cuvinte am auzit atunci. Am mulțumit, m-am întors și am plecat. Din clipa aceea nu a mai existat nimeni în jurul meu – mi-am pus niște ochelari de cal care nu m-au lăsat să privesc decât înainte.
– Deci, Primăria Sectorului 1 – clădirea, Ministerul Sănătății – aparatura…
Și personalul – Rotary România, trainingul. Am făcut patru noi specialități: Cardiologie – pentru că nu se poate Chirurgie Cardiacă fără Cardiologie – ei sunt cei care pun diagnosticul și fac investigațiile. Cardiologia, Chirurgia cardiacă, Neurologia și Neurochirurgia. Patru specialități!
– Și atunci de ce nu stau de vorbă acum cu un manager?
Adică?
– Adică de ce nu sunteți manager de spital?
Aaa… E foarte simplu! Am fost, 8 ani. Te rog să mă crezi că ultimul an… Chiar m-am gândit că este ceva de bun simț să ai două mandate. După 7 ani m-am simțit uzat. Deci, gândește-te, am reconstruit tot spitalul!…
„După ce nu am mai fost manager, din următoarea secundă pur și simplu nu m-a mai căutat nimeni”
– Ați simțit că ați retrogradat în ochii oamenilor? Nu ca medic, ci ca personalitate cu autoritate!
Da. După aceea nu am existat, ca și când înainte nu eram profesor și chirurg. Adică după ce nu am mai fost manager, din următoarea secundă pur și simplu nu m-a mai căutat nimeni. Și m-am gândit atunci că fusesem ceva și înainte, nu m-au pus manager de pe stradă. Eu chiar eram Profesor. Gândește-te în 2010 cine eram…
– Și în 2022, cine sunteți?
Ah, în 2022 sunt o persoană cu o experiență de o viață în toate posturile posibile. Am o determinare maximă de a face lucruri deosebite. Simt că tot ce mi s-a întâmplat până acum nu este decât o pregătire pentru ceea ce o să fac de acum înainte.
– Vă mai doriți să fiți manager?
Nu. Nu! Aici am terminat, am reconstruit. Știi ce îmi doresc?! Nu ministru, nu secretar de stat! Acestea sunt posturi efemere. Vreau să pot să ajung la un diagnostic al stării de sănătate a copiilor din România și să pot să îi ajut real. Adică eu cred că ce nu are această țară, mai ales copiii nu au, e dragostea. E nevoie de un semnal că îi pasă cuiva. Că îi pasă de viața lor, de necesitățile lor. Sunt copiii de bogătași sau de săraci care se confruntă cu probleme similare, chiar dacă e de necrezut – părinții nu știu ce să le dea să mănânce, nu știu cum să îi îngrijească – desigur, fiecare categorie din motivele ei. Creșterea unui copil este o artă. Și începe dinainte de naștere. În stadiul intrauterin copilul este o ființă, are nouă luni, dar nu e băgat în seamă pentru că nu a venit pe lume. Lumea e materialistă – nu ai pus mâna pe el, nu există! Lumea vorbește despre „burtică”. „Burtica” aceea este o ființă care are nevoie de atenție. Peste 6 luni, un avort înseamnă crimă – omori un om! „Burtica” aceea este în situația cea mai periculoasă pentru că este vorba despre drepturile femeii, mediul social, cum este integrată femeia, statutul femeii în societate. În societatea franceză, de exemplu, femeile își știu drepturile! În România… Pentru femeie este important ce mănâncă, mediul înconjurător, cum este tratată… Nu este „gravida care o să lipsească doi ani de la serviciu”, ci este o făuritoare de viitor! Să îți mai povestesc ceva: la un moment dat mureau copii cu arsuri de 25-30% și scăpam alții cu arsuri pe 80 – 90%. M-am dus la un preot și i-am spus că nu înțeleg de ce mor unii copii, dacă eu sunt atent cu fiecare în parte. Și mi-a spus ceva care mi-a deschis o altă înțelegere: „Dumnezeu nu gândește cu mintea noastră”. Adică El știe… Gândește-te că dacă ai putea să mergi în viitor și ai ști ce se întâmplă și ai schimba ceva, realitatea ar fi altfel… echilibrul Lumii. Nu putem controla ce se întâmplă.
– Da, dar pe de altă parte în sistemul medical nu putem să lăsăm totul doar pe Dumnezeu… Este motivul pentru care Dvs. ați făcut astfel încât aici să se salveze mai multe vieți…
Pentru că am crezut! Eu sunt un om obișnuit. Sunt chiar banal. Atât am avut: dorința să nu mai moară copii pe lângă mine. Am ajuns să fac tot ce am făcut și singura pilă pe care am avut-o a fost Bunul Dumnezeu. Permanent i-am cerut ajutorul! „Dă-mi gândul cel bun! Dă-mi putere! Fă-le ceva și salvează-i!” Și nu m-a dezamăgit niciodată…
– Nume mari ale Medicinei au fost înlăturate, în timp. V-ați simțit vreodată în pericol? Au existat presiuni, din punctul acesta de vedere?
Nu. În plus, eu întotdeauna am crezut că pot să fac mai puțin decât am făcut…
– Adică nu ați vrut să deranjați?
Nu m-am gândit niciodată… Nu m-am gândit la deranj… Parcursul meu a fost și este uniform și în permanentă ascensiune.
– După ce ați construit tot ce era de construit aici, ce se întâmplă în continuare cu banca de piele?
Lumea se învârte din ce în ce mai repede. În 2018 am simțit că banca aceea – care era singura bancă de piele a acestei țări – nu mai e cum mi-aș fi dorit. Eu, când am făcut-o, am gândit-o pentru acest spital, penstru secția mea. Și s-a transformat, încet, în banca de piele a țării. Am dat peste tot! De la Timișoara la Constanța, la toate spitalele care tratează arsuri în București – La Spitalul Floreasca, Bagdasar, la Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică Reparatorie și Arși, la Universitar… Dar, trecând timpul, mi-am dat seama că standardele în profesie devin din ce în ce mai mari, standardele Uniunii Europene creșteau din ce în ce mai mult, iar modesta bancă de piele nu putea ține pasul. Eram la nivel de 1999 – an în care am făcut-o și nu a mai fost îmbunătățită. Eu am făcut-o pentru niște necesități locale. Ca să fie banca unei țări, este nevoie de cu totul alte resurse.
– Și de ce nu v-au sprijinit în a o dezvolta?
Este greu de spus…
– Deci ea nu mai există.
Nu mai există din 2018. Am oprit-o pentru că existau tot felul de vulnerabilități care ar fi făcut-o să se transforme dintr-o mândrie, într-o rușine.
– Există premisele unei bănci noi de piele, la nivel performant?
Încă nu pot face public acest lucru. Ce pot spune este că, după ce am desființat banca de piele a trebuit să găsesc alte soluții. Pentru că aveam cazuri cu arsură 80-90% din suprafața corpului. Am reușit, cu un aparat pe care l-am achiziționat prin Banca Mondială, să salvez suprafețe mari. Aparatul expandează o suprafață mică, o bucată de piele, dar sub formă de cultură de celulă.
– Dar mai face cineva așa ceva, în România?
La nivelul acesta, nu. Adică pentru 90% din suprafața corpului! Dar pentru suprafețe mai mici, mai fac și alții.
– Deci faceți pentru o suprafață de 90%?!
Da. Din suprafața bună de 10% luăm bucățele pe care le expandăm până la 90%…
– Din 10% acoperiți 90%?!
Da.
„România este țara unde mi-am pus tot sufletul”
– Și ce mai căutați aici, în România?!
Este țara unde am construit, este țara în care am salvat copii, este țara unde mi-am pus tot sufletul și unde am o cruce pe un mormânt pe care scrie „1832”. Acolo este rădăcina familiei mele, acolo îmi sunt înaintașii. Sufletul meu este băgat în zeci de mii de particule, răspândit în toată țara, la niște oameni care îmi mulțumesc. De curând eram într-un mall și a venit, la un moment dat, cineva la mine și m-a luat în brațe, mulțumindu-mi că l-am salvat. Mi-a spus că demult… cu vreo 20 de ani în urmă. Am întrebat ce i s-a părut așa extraordinar și a spus „Eram copil. Aveam 6 ani. Îmi era rău, dar de fiecare dată când deschideam ochii erați lângă mine și știam că o să scap, știam precis că o să faceți ceva”. Despre asta e vorba! Gândește-te la astfel de cuvinte. Unde să mă duc?! Unde altundeva să mă regăsesc?! Practic, sufletul meu este răspândit în milioane de particule pe-aici. Zic că am un suflet atât de mare încât am dat milioane de particule și mai am milioane de dat, în continuare.
– De când sunteți „doar” medic, aveți mai mult timp pentru Medicină decât atunci când erați manager?
Secția a fost secție, întotdeauna! Medicina! Lucrurile s-au schimbat. S-au automatizat, nu mai sunt la fel. Alergam cu 30 de copii și trebuia să-i rezolv numai eu și eram tot timpul acolo. Acum avem Terapie Intensivă – cazurile grave sunt acolo, nu mai mor pe secție. Medicii de acum nu știu ce înseamnă să îți moară un copil în brațe și să te întrebe părinții care se uită printr-o ferăstruică de ce a murit. Sau mă întrebau cum se simte, și copilul era mort în brațele mele, Sau momentele acelea când un caz era foarte grav și asistentele mă întrebau dacă să-i pună lumânare. Lumânarea însemna că îi opream oxigenul… Puteam să zic așa ceva?! N-am spus niciodată! Nu am putut să zic „Pune-i lumânare!” Medicii tineri nu știu asta. Trăim alte vremuri. Echipa mea – echipa mea este extraordinară. Am construit niște profesioniști extraordinari, cu o valoare fantastică.
– E vreun Dan Enescu mai mic?
Da, chiar da. Sunt mulți! În echipa mea e o particulă din Dan Enescu în toți și în unii chiar mă recunosc bine. Acum unii pleacă în concediu în țări care mai de care, aici rămân ceilalți și acoperă situația. Toți au aceeași valoare, sunt buni. Eu vin, plec. Nu se cunoaște – mai primesc așa câte un telefon pentru vreun sfat, dar foarte rar… Pentru noi, medicii, totul este să transmitem și să facem o școală… E ca acasă – îți faci familie, îți faci copil. Și aici am mulți copii!
– Simțiți că, într-un fel, prin tradiție, ați construit „Academia Dan Enescu”?
E pretențios spus. Pentru mine, cuvântul „Academie” înseamnă foarte mult. Dar este o mică academie… Fiecare în parte a învățat de la mine. I-am adunat. I-am format. L-am luat pe fiecare, după suflet. Nu m-am uitat la ce știu, i-am privit în ochi. Și, dacă aveau sclipirea aceea pe care trebuia să o aibă, erau ai mei! Pe una dintre „fetele” mele am văzut-o la examenul de specialitate. Eram în comisie, printre cei „foarte importanți”. Am văzut o sclipire, patimă, se vedea că pentru ea nu există „pacient”, ci era „cineva” care avea nevoie de ajutorul ei. Am întrebat-o dacă ar vrea să vină în echipa mea și mi-a spus da, categoric. Nu aveam locuri și i-am spus că îi voi telefona. Se întâmpla într-o lună octombrie. Am reușit să îi fac post prin aprilie. I-am dat telefon. 6 luni nici nu și-a căutat alt post! „Știam că o să-mi dați telefon”. Despre asta e vorba…
– Cândva mi-ați spus că ați învățat să nu mai promiteți pacienților. Ați revenit asupra acestei decizii?
Nu. Sub nicio formă… Situațiile sunt imprevizibile, nu poți să promiți. Sunt puțin mai înțelept, cred.
– Cum e viața Dvs. în afara spitalului? Cât timp petreceți aici?
Aaa, nu mai petrec chiar așa zi și noapte. Nu. În primul rând, nu fac gărzi. Nu mai fac gărzi. Iau arsuri grave, nu mai fac „plăguţe” în Unitatea de Primiri Urgențe. Citesc, pregătesc operații noi.
– Mai inventați ceva?
Mă străduiesc, dar a fost o perioadă destul de delicată în ultimii ani. După ce am terminat acea clădire, după ce am terminat tot spitalul, când eram manager, în timp ce eram în concediu în Franța am primit un apel telefonic de la secretarea mea și mi-a spus „A venit un manager. A zis că e domnul manager, eu ce fac?” Și i-am spus că „Asta este!”
– Este și acum manager?
Nu, a fost numai vreo două-trei luni. Era… un prieten. Adică îl știam. Dar i s-a spus și lui „De astăzi ești tu manager!” A fost un moment foarte…
– Neplăcut, amar?
Nici nu știu… nu… și de eliberare, dar și de neplăcere. M-a luat pe neașteptate. Îți dai seama… eram în concediu, de ziua mea…
– V-au făcut cadou…
Am încercat să-mi revin. Mi-a fost foarte… Gândește-te așa peste noapte să ți se întâmple una ca asta.
– Da, dar copiii pe care îi salvați în continuare nu se uită la etichete sau la cărți de vizită.
Apoi mi-am revenit, dar să știi că mi-a trebuit ceva timp. Viața mea după acel moment a fost un șir de rearanjări, pentru că a trebuit să mă gândesc. Să fac proiecte pe… Că aveam o vârstă! În clipa aceasta nu mai am nicio vârstă! Aveam o vârstă în care trebuia să mă gândesc cum fac, care sunt proiectele, cum trebuie să arate ele pe termen lung. De exemplu, eu nu văd proiecte înainte de 20 de ani. O să vezi! Ne întâlnim și peste 20 de ani – îți spun sigur, și o să mă întrebi ce proiecte mai am. Problema e că înlăturarea mea a fost o lovitură morală și foarte greu mi-am revenit.
– V-ați revenit singur sau a îndreptat cineva greșeala?
Mi-am revenit singur. Pur și simplu am fost nevoit să-mi reorganizez întreaga existență.
– Și ați ieșit din birou, într-o zi…
Nu, nu am ieșit din birou. După acel apel telefonic pe care l-am primit, nici nu am mai intrat în birou. Eram plecat și, când m-am întors era alt manager în biroul acela.
– Și unde ați intrat, când v-ați întors?
În biroul în care vorbim acum. Un birou în care nu mai intrasem de foarte multă vreme, pentru că l-am făcut când am construit clădirea. Și era gol.
– Și cum vă salutau oamenii din spital?
Ha! Asta e ceva extraordinar! Mă respectă și acum. De la portari, la medici.
– Am remarcat și astăzi, când am ajuns. Domnul portar, după ce a aflat că vin la Dvs., mi-a dat voie să parchez pe cel mai bun loc din curtea spitalului. E mereu aglomerat aici, firmele de pază se tot schimbă, așa încât eu cred că este un mare compliment acesta… pentru Dvs!
Chestia asta m-a ținut teribil! Despre asta e vorba! Gândește-te că toată „lumea” asta a dispărut, iar cei de aici mă prețuiesc de acum.
– Care este situația, relația cu managerul de acum?
Este un manager și un doctor foarte bun, care are o echipă.
– Și care vă solicită sprijinul sau vreun sfat din experiență?
Nu sfatul, dar avem o bună colaborare și respect reciproc. Eu îmi văd de treaba mea. Am obținut acum, de curând, Fonduri Norvegiene pentru urmărirea copiilor cu probleme sociale pe toată suprafața țării. De exemplu: pleacă din spital și au cicatrici încă doi-trei ani și pentru că unii dintre ei nu au posibilități să revină la control, îi pierdem din evidență. Căutăm acum să găsim posibilități pentru acești copii – de la cadre specializate până la urmărire video astfel încât noi să le putem urmări evoluția și să îi ajutăm. Nu mă gândesc cine își asumă proiectele, pentru mine prioritari sunt copiii!
– Unde va fi centrul nou, care s-a proiectat la limita mandatului Dvs.?
Am golit Pediatria, clădirea aceea veche care avea risc seismic foarte mare și care stătea să se prăbușească și i-am mutat pe toți în centrul nou. Clădirea veche este sigilată pentru că se poate prăbuși oricând. Ar trebui să i se pună o plasă, ca să nu existe riscuri. Tot timpul mă gândeam că dacă se mișcă o pietricică fix când trece cineva prin curtea spitalului… Clădirea aceea va fi demolată în primăvară și va fi construită acolo o clădire cu 4 etaje. Parter și etajul 1 – Arsuri și Chirurgie plastică… etajul 2 – Terapie Intensivă, la 3 va fi Secția de Nou Născuți, iar la 4 – 10 săli de operații. Această clădire înseamnă viitorul acestui spital.
– Și aveți bani pentru asta?
Am obținut, de la Banca Mondială.
– Când?
Cu 3-4 ani în urmă. Și m-am zbătut mult pentru ei. Am insistat… Și nu va fi centru doar aici, vor fi centre la Târgu Mureș și la Timișoara… Voiam să fac și la Bagdasar, dar s-a renunțat la idee.
– Dvs. le faceți și cine taie panglica, la inaugurare?
Dar aici cine a tăiat panglica?! Ai văzut fotografii de la „panglica” de aici?
– Ați tăiat vreodată panglica?
Nu. Aici, de exemplu, când s-a deschis s-au îngrămădit!… Erau vreo 10 persoane, nu aveau loc dintr-o parte în alta. Și peste drum erau zeci de jurnaliști și cu mine. Și mă întrebau: „Dar Dvs. de ce nu sunteți acolo?” Le-am zis „După ce taie ei panglica, intru eu și încep să lucrez”. Nici nu aș fi avut loc, dar era și prea penibil să îmi fac fotografii. Era chiar sinistru. Soția mea, Mihaela – Dumnezeu să o odihnească! – după ce s-a terminat ceremonia cu panglica mi-a zis „Să știi că am reușit să iau și eu o bucată de panglică!” Și am luat-o acasă și am pus-o lângă icoana pe care o aveam în cameră. Pe cuvânt! Nu e problema de „panglici”, problema e ce faci în interior. M-am zbătut să avem totul gata, să ne putem muta activitatea aici – pentru acreditări tot timpul mai trebuia ceva. Ne-am mutat… „transhumanță” se numește. Am plecat cu toate asistentele și cu toate mamele și cu toți copiii și le-am spus „Fiți atenți: facem un lucru istoric”. Așa am început treaba. Știi cum e grupul de mame care trebuie să aibă grijă de copii, de ai lor și de toți copiii în același timp?! Nu poți să-ți imaginezi ce forță!
– Dacă v-aș fi telefonat atunci în vacanță, după ce v-ați pierdut funcția, să vă întreb dacă a meritat totul, ce mi-ați fi răspuns?
Păi cum să nu?! Asta e viața mea, cum să nu merite?!
– Ați fi crezut și atunci că a meritat?
Normal! Normal că a meritat! E un dar ce mi s-a dat! Manageriatul nu se dă pe viață! Eu am fost lăsat să termin ce mi-am propus. Între timp, mi s-au oferit și posturi de secretar de stat și tot felul de alte funcții – n-am avut nevoie, că nu mi-aș fi terminat treaba.
– Ce vă spun copiii acum când îi întâlniți?
Copiii sunt prietenii mei cei mai buni! Nu poți să-ți imaginezi ce relație avem! Mă înțeleg cu ei din priviri. Și cu un copil de trei luni, îmi face cu ochiul, râde, dă sfătos din cap, avem semnele noastre. Câteodată mă prefac, schimb vocea, și ei râd! Copiii sunt o bucurie! Le înțeleg visurile, le înțeleg Marea Mirare când se uită la Lumea din jur. Înțeleg că nu pricep ce e cu atâtea lume și ce vrea toată lumea de aici de la ei. Copiii de astăzi sunt mult mai prezenți decât copiii de acum 30 de ani, 20 de ani… Ochii lor, modul lor de a participa la ce se întâmplă în jur. Nu mai există „că nu vede, nu aude până la 15 zile”. Copiii de astăzi au ochii curioși, din prima secundă. E o generație!… Aș vrea, din tot sufletul să o văd când se face mare! Îmi doresc ca această țară să poată să le ofere acestor copii șanse corespunzătoare capacității lor. Cu vreo 10 ani în urmă, un tânăr de vreo 17 ani care câștigase Locul I la Olimpiada de Chimie se afla pe Aeroportul din Otopeni și era întrebat de presă dacă o să plece din țară. Jurnaliștii îl asaltaseră. El, cu o privire detașată, spunea că pentru premiul pe care îl câștigase aici i se oferise să lucreze „ceva” într-un laborator și să capete post când cineva va ieși la pensie. „S-ar putea ca în altă parte să îmi ofere mai mult…”, spunea el. Despre asta e vorba!
– Da, dar pe de altă parte Dvs. nu v-a oferit nimeni mai mult, ci v-ați creat singur „mai mult”…
Fiecare lucru în parte.
„O țară nu trebuie să crească din lucruri anormale”
– Din acest motiv cred că nu este neapărat datoria țării să ofere, ci și datoria generațiilor să obțină…
Dacă ai observat, viața mea este presărată cu lucruri anormale. O țară nu trebuie să crească din lucruri anormale, trebuie să crească altfel. Sistemul trebuie să construiască personalități, nu personalitățile sistemul. Și anume – după ce fac rost de tot să fiu jerpelit de-abia să mă țin pe picioare când ajung în sala de operații. Nu acum… Atunci, cât am făcut! Pentru fiecare fir, pentru fiecare lucru, pentru fiecare clădire, pentru fiecare reparație m-am zbătut prea mult…
– V-au scurtat viața sau v-au prelungit-o aceste greutăți devenite lupte?
Viața e de la Dumnezeu… Numai Dumnezeu ți-o dă și hotăăște când ți-o ia.
– Adică adrenalina pentru aceste lupte v-a făcut fericit sau dimpotrivă?
A fost o energie pe care în loc să o consum așa, cu treburi din astea, puteam să o consum pentru o calitate profesională mai bună.
– Sau puteați să o consumați uitându-vă la seriale, în weekend.
Nu… Perioada în care am fost manager a fost o perioadă care mi-a luat peste 70% din capacitatea mea profesională. Ca să construiesc aceste clădiri a fost nevoie de timp și energie. Energia pentru specialitate a fost mai mică… Gândește-te ce aș fi putut să fac cu altă energie! A trebuit să pun în balanță: construiesc spital, salvez spitalul pentru că se prăbușea sau profesional făceam lucruri din ce în ce mai bune. Și acum am dilema aceasta, dar știu precis că las ceva în urma mea. În clipa când m-au pus manager, așa… din nimic am fost anunțat. Mă și gândeam cum au ajuns la mine. Primul lucru pe care l-am simțit a fost că este un mesaj de la Carol Davila. Pe cuvântul meu de onoare! Și, din clipa acea, 100% m-am ocupat să repar spitalul, ca să rămână, să nu dispară. Am avut acest mesaj în cap, te rog să mă crezi: „Nu lăsa spitalul să se dărâme! Este spitalul de copii pe care l-am făcut pentru această țară”. Uite, vezi, acolo la UPU se prăbușeau de sus bucăți de tencuială pentru că erau de 140 de ani. Primul lucru pe care l-am făcut a fost o apărătoare pentru că picau bucăți în capul copiilor. Așa era intrarea în spital… Unde se face Chirurgia – era o baracă. Terapia Intensivă de astăzi se construia de 7 ani și nu se mai termina – numai porțiunea aceea. Din clipa când am venit a fost funcțională în 3 luni.
– Vă pricepeți la oameni?
Da. Mă pricep la oameni pentru lucruri care nu sunt pentru mine. Pentru mine, nu mă pricep. Acesta este momentul în care mă aflu acum – îmi fac cursuri cum să încep să mă iubesc. Cum iubesc pe toată lumea, să mă iubesc pe mine…
– Și cum? Care e primul pas? Dacă sunteți la cursuri înseamnă că ați trecut de primul pas.
Da…
– Sau ați rămas repetent?
Nu… Știu de toate și aplic din ce în ce mai mult. Intră foarte greu…
– Care este primul gest de iubire de sine pe care l-ați făcut astăzi?
Ei bine, când mă trezesc îmi pun niște meditații. În care se spune „Respiră, gândește-te că este un Dar – respirația este unică, intră în armonie cu lumea din jur”… După care Deepak Chopra – 7,8 minute, încă ceva și apoi îl am pe Brandon Burchard care spune „Hey, good morning, luptătorule! Acum este o altă zi, bucură-te! Dumnezeu ți-a făcut cadou încă o zi! Bucură-te de ea!”… Poate că e o zi grea, dar așa… pe la mijlocul ei, gândește-te să-ți faci o bucurie. Să fie numai timpul tău! Brake the Day! Gândește-te că momentele acelea sunt numai ale tale și faci ce vrei cu ele. Și mi-am programat să încep un training pentru mișcare și mușchi. Și vineri, de la 10.00 am să fiu acolo, ca să mă apuc de sport cu un antrenor. Dietă și sport. Vreau să mă văd! Nu vreau cine știe ce condiție fizică, dar vreau să mă văd și pe mine.
– Și la finalul zilei, aveți un gând de împlinire?
De mulțumire!
– E un gând autentic sau este… antrenat?
N-am nimic neautentic. Aș vrea să fiu mai subtil, mai studiat, dar eu sunt sincer și brutal. Sunt un primitiv, serios!
– Dacă L-ați putea ruga pe Dumnezeu să vă dea acum ceva concret. Ceva să vă aducă acum în viață… și am putea asista și noi la această discuție, ce-I cereți?
Mi-aș dori un cadou uriaș: să pot să-mi împlinesc menirea pe Pământul acesta. Dar vrei să-ți spun ceva mai aplicat… Ei bine, aș vrea să-mi dispară anxietatea aceasta pe care o am în fiecare secundă. E apăsător să mă gândesc că fiecare moment al meu are un impact definitiv asupra vieții multor oameni. Și când sunt nervos, și când sunt trist și când sunt vesel trebuie să fiu în așa fel încât ceea ce rezultă să fie cât se poate de bine pentru cei din jurul meu. Fac aceste lucruri de o viață! Sunt din ce în ce mai conștient de consecințele fiecărui gest al meu.