România şi Grecia se aseamănă în multe privinţe. Productivitatea muncii nu este una prea bună – oricum departe de cea din ţările nordice –, exisă probleme semnificative cu corupţia, uşurinţa de a face afaceri e la un nivel redus, salariile bugetarilor și asistența socială mănâncă o bună parte din veniturile statului – care este nereformat şi anacronic –, taxele sunt mari şi nu prea se plătesc şi altele asemenea. Pe de altă parte, oricine a vizitat Republica Elenă a apreciat infrastructura bună de transport, serviciile turistice cu mult peste cele din România, nivelul mai ridicat de trai al grecilor şi alte lucruri care fac Grecia să arate ca o ţară europeană. Însă, în acest moment, şi poate pentru câţiva ani buni, Grecia este într-o situaţie mai proastă decât România.
Cifrele greceşti
Până să intre în Zona euro în 2001, timp de vreo șapte ani, Grecia creştea în medie cu 3,4% pe an. De atunci şi până în 2007, ritmul de creştere a PIB a sărit la 4,2%. Deficitul bugetar a crescut şi el de la o medie de 5,7% din PIB între 2001 şi 2007, la nivelurile foarte periculoase de 9,8% în 2008, 15,4% în 2009 şi 10,5% în 2010.
În 2000, Grecia avea o datorie publică de 103,4% din PIB, cu mult peste limita de 60% din PIB impusă de criteriile de aderare. Grecii au ascuns la acel moment problemele, lucru descoperit de Eurostat în 2004, când datele au fost parţial revizuite. Recent, Otmar Issing, fost economist şef al Băncii Centrale Europene, declara că numai prin înşelăciune a reuşit Grecia să treacă la euro.
„Când am lucrat pentru BCE, am suferit de fiecare dată când statele nu au îndeplinit criteriile. Grecia a trişat pentru a intra în zona euro şi este dificil să ştim cum să ne purtăm cu trişorii”, declara acesta săptămâna trecută.
Fără sancţiuni, Grecia a continuat să cheltuiască mai mulţi bani decât încasa şi să acumuleze datorii. În 2010, datoria publică a ajuns la 110,7% din PIB, în 2009 a sărit la 127% şi în 2010 a atins recordul de 142.8%. Pentru 2011, estimările sunt pentru 158% din PIB.
Trebuie reţinut că statul grec a început să ia apă după ce noul guvern socialist condus de George Papandreou a declarat public în octombrie 2009 că defictul bugetar este de patru ori mai mare decât cel prezentat de guvernarea anterioară, urmând să atingă 12,5% din PIB, iar în cele din urmă a fost 15,4%. Agenţiile de rating s-au supărat şi au început să taie din calificativele suverane, precum şi din cele ale băncilor. Grecia a mai încercat pieţele în căutare de finanţare vreo câteva luni şi a anunţat câteva măsuri de austeritate. Capitalul a început să părăsească ţara, dobânzile au crescut şi agenţiile de rating au tăiat din nou, de data asta până la junk – unde România era deja de multă vreme.
Inevitabilul s-a produs şi Grecia semna deja în mai 2010 un acord de finanţare de 110 miliarde euro (aproape cât PIB României), din care 45 miliarde eliberate imediat şi restul după misiunile de evaluare. Măsurile de austeritate s-au înmulțit pe hârtie iar luptele de stradă au fost mai multe.
În România era aşteptată creşterea perpetuă
Pe vremea când grecii bugetari luau al 13-lea şi al 14-lea salariu, şi nici ştiau unde este sediul FMI, în aprilie 2009, România încheia un acord de tip stand-by cu Fondul, Uniunea Europeană şi Banca Mondială în valoare totală de aproape 20 miliarde euro.
Asta după ce oficialii români negaseră necesitatea unei astfel de înţelegeri – deşi semnele crizei începuseră să se simtă şi la noi încă din T4 2008 – şi clădiseră bugetul pe 2009 pe creştere economică de 1,3%, inflaţie redusă şi deficit de doar 2,7%.
Capitalul străin a început să părăsească masiv ţara, lucru ce se vedea în evoluţia zilnică a cursului de schimb, care a pierdut din septembrie 2008 până în februarie 2009 peste 18%. Fluxurile de capital au scăzut de la 16 miliarde de euro în 2008, la 5 miliarde de euro în 2009. Guvernatorul BNR Mugur Isărescu spunea recent că am fost aproape de un „infarct economic”.
Economia plonja în 2009 cu 7,1%, după o creştere de 7,3% în 2008, iar austeritatea din 2010 a mai adus încă o contracţie de 1,3%.
Înainte de 2008, media deficitului bugetar era de 2% din PIB. În 2008, guvernul a uitat de orice disciplină financiară, şi pe model grecesc a crescut puternic cheltuielile, astfel că deficitul a atins 5,7% din PIB. Cheltuielile nu au fost ajustate pentru recesiune nici în 2009, aşa că deficitul s-a dus la 8,5% din PIB. În 2010, guvernul spune că a redus deficitul la 6,4% din PIB astfel încât să se încadreze în ţintele acordului cu finanţatorii externi. Însă, se pare că încadrarea s-a făcut fără a lua în calcul unele arierate, astfel că Eurostat a scris într-un raport că are îndoieli cu privire la corectitudinea datelor româneşti.
Aceleaşi cheltuieli fără venituri, cumulate cu recesiunea, au făcut ca datoria publică a României să sară de la 13,4% în 2008 la 30,8% în 2010 – date Eurostat. Unele estimări arată că datoria publică ar putea ajunge până la 40% din PIB în acest an. Însă cifrele sunt infime în comparaţie cu ce se întâmplă în Grecia, şi România păstrează unul dintre cele mai reduse grade de îndatorare din UE.
Diferenţele
Nici noi, nici grecii nu suntem disciplinaţi fiscal. Însă grecii au avut mulţi ani în care şi-au permis să cheltuiască excesiv fără să fie penalizaţi de pieţe. Era o vreme când datoria grecească era finanţată aproape la dobânzi nemţeşti (deși aceea mică diferență față de dobânzile Germaniei a făcut ca băncile să se îngrămădească la cumpărarea bondurilor elene). Guvernele României nu şi-au permis acest lux decât pentru o scurtă perioadă înainte de criză şi se poate vedea că au abuzat de ea, fără a pune însă mai mulţi kilometri de autostradă pe harta rutieră a ţării.
Tocmai faptul că nu am avut timpul necesar să luăm mai mulți bani a făcut ca România să nu intre într-o spirală vicioasă de genul celei în care se află Grecia.
Însă, cel mai important lucru este că noi nu facem parte din Zona euro. Dacă îi pui pe olandezi lângă nemţi nu ai o problemă, dacă mai adaugi şi statele nordice nu ai o problemă. Dacă pui Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda şi chiar Italia lângă ţările de mai sus atunci ajungi să ai o problemă. Când o țară renunță la moneda sa este nevoită să abandoneze politicile monetare în mâna altora – în cazul Zonei euro în principal în mâinile Germaniei.
Grecia nu poate să facă inflație și să plătească datoria cu bani care valorează mai puțin, așa cum face România. Nu poate să schimbe dobânzile și nu poate deprecia moneda pentru a obține avantaje competitive pe termen scurt.
Practic, Banca Centrală Europeană trebuie să ducă o politică de tipul one size fits all (una pentru toate țările membre). O dobândă potrivită economiei Germaniei nu poate ajuta pe perioade medii și lungi de timp economiile de la periferia Euroland-ului.
Apoi, există o diferență și în modul în care s-au desfășurat cele două bailout-uri dar și în componența lor. În cazul României cea mai mare cotă o deține FMI, de 13 miliarde euro la începutul programului și din care am tras doar 12 miliarde. În cazul Greciei, FMI are 30 miliarde euro din cele 110 miliarde.
În cazul Republicii Elene, banii au intrat direct în contul Ministerului de Finanțe, fiind apoi cheltuiți pe salarii, pensii și plata serviciului datoriei publice și alte obligații.
În cazul României, cu excepția unei sume totale de 2,15 miliarde euro care s-a dus la Trezorerie, restul banilor au mers în contul BNR, a cărei rezerve au crescut de la 24,8 miliarde euro în aprilie 2009 la 32,7 miliarde euro în mai 2011. Banca Centrală a cheltuit o parte din bani pentru sustinerea cursului și serviciul datoriei externe, iar o parte importantă din rezervele minime obligatorii ale băncilor au fost eliberate, bani care s-au dus la finanțarea cheltuielilor statului. Dar cea mai mare parte a banilor sunt tot acolo și vor putea fi utitlizați pentru plata datoriei către finanțatorii externi începând cu 2012. În plus, BNR începe să acumuleze rezerve valutare prin controlul cursului de schimb, vânzând lei contra euro.
Agențiile de rating ne cotează mai bine decât pe greci. Moody’s ne dă Baa3, Standard & Poor’s și Fitch BB+. Grecii au B+ de la Fitch, B- de la S&P. Moody’s tocmai a răsucit cuțitul în rana pacientului grec retrogradând-ul la Caa1, cel mai slab calificativ acordat până acum.
Grecii nu se mai pot împrumuta de pe piețele internaționale de mai bine de un an, e drept că nici noi nu am mai făcut-o de mult, însă Ministerul Finanțelor vorbește de ceva vreme de o emisiune de eurobonduri pe termen mediu. Dobânzile la obligațiunile grecești pe 2 ani sunt la 24,5%, și la cele pe 5 ani aproape 17%. Contractele de credit-default swaps (asigurare împortiva riscului de default – CDS) la 5 ani în cazul Greciei purtau o dobândă de 10,37% la sfârșitul T1 2011, în timp ce pentru România aceasta era de 2,31%.
Apoi, Grecia are nevoie de încă un bailout pentru a evita incapacitatea de plată pentru care ar putea să plătească cu o parte din suveranitate. Pentru 60 miliarde de euro de care are nevoie în următorii doi ani, Grecia ar putea fi pusă în situația de a ceda finanțele țării în mâinile creditorilor și de a-i pune pe aceștia în organismele care se ocupă cu privatizarea unor active de 50 miliarde euro – bani care vor fi folosiți la plata datoriei. De asemenea, ultimele informaţii arată că nemţii vor ca Grecia să garanteze cu active următorul împrumut, ceea ce se traduce prin următoarele: dacă grecul nu plătește, creditorul străin poate să execute garanția. Cum Grecia este insolventă de facto, atunci cu noul bailout grecii ar accepta să înstrăineze cu bună știință activele publice.
Nouă FMI ne-a cerut să vindem companiile de stat cu probleme pentru a micșora găurile din buget și să le plătim datoriile.
Riscurile
După cum am văzut mai sus, e o chestiune de luni, chiar săptămâni pentru ca situația financiară a unei țări să escaladeze. O criză politică, un an electoral, un obiectiv bugetar ratat și agențiile de rating te depunctează. Și chiar dacă o țară se străduiește să își îndrepte finanțele, o instabilitate în regiune o poate afecta puternic.
Să luăm cazul băncilor grecești prezente pe piața românească. Acestea au cam 17% din active, și, deși până acum toate semnalele venite din mediul bancar au fost pentru soliditatea acestuia, o eventuală prăbușire a băncilor grecești ar lăsa sucursalele din România doar cu finanțarea deponenților – puțin probabil – și cu cea a BNR. Asta până se găsește un cumpărător.
De asemenea, riscul de contagiune al unei Grecii în default s-ar întinde cu viteza piețelor financiare și la noi și ne-ar putea forța să luăm banii din cel de-al doilea acord cu FMI.