Wall Street-ul, aşa cum îl ştiam, e kaput. Nu e vorba doar de faptul că Merrill Lynch a consimţit să fie cumpărată de Bank of America, că legendara bancă de investiţii Lehman Brothers a intrat în procedură de faliment ori că gigantul în asigurări AIG a putut fi salvat doar de cele 85 de miliarde de dolari primite de la Rezerva Federală. Nu e nici măcar vorba de faptul că toate astea vin după prăbuşirea băncii de investiţii Bear Sterns şi după ce guvernul a preluat controlul Fannie Mae şi Freddie Mac, cei mai mari creditori ipotecari americani. E vorba de altceva: modelul de business al Wall Street-ului a intrat în colaps. Lăcomia şi frica, cele care de regulă stăpânesc pieţele financiare, sunt germenii acestei crize globale. Doar momentul la care va lua sfârşit nu e ştiut. Ceea ce este clar e că această criză îşi are originile în modul în care Wall Street-ul – uriaşele case de investiţii, firmele de brokeraj, fondurile alternative şi firmele de private equity – s-a schimbat din 1980 încoace, ajungând la un model de business cu trei componente principale.
ÎN PRIMUL RÂND. Companiile financiare s-au întins dincolo de rolul lor tradiţional de consultanţi şi intermediari. Odată, mari bănci de investiţii ca Goldman Sachs şi Lehman lucrau în principal pentru clienţii lor. Vindeau acţiuni şi obligaţiuni pentru marii investitori instituţionali – companii de asigurări, fonduri de pensii sau mutuale. Acumulau capital subscriind şi vânzând mai apoi titluri şi obligaţiuni noi în numele unor companii. Făceau consultanţă pentru corporaţii în domeniul fuziunilor, achiziţiilor şi al divizărilor (spinoffs). Şi câştigau din onorariile pentru astfel de servicii. Acum, majoritatea firmelor din domeniul financiar investesc şi în nume propriu. Folosesc banii partenerilor sau ai acţionarilor pentru a paria pe acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri de valoare – aşa numitele "tranzacţii principale". Merrill şi alţi brokeri de retail – care altădată serveau clienţi individuali -, s-au lansat în investment banking. Aşa au făcut şi unele bănci comerciale, cărora le era interzis să facă asta până la anularea, în 1999, a legii Glass-Steagall din 1933.
ÎN AL DOILEA RÂND. Compensaţiile oferite de Wall Street sunt puternic orientate către forma bonusurilor anuale, reflectând astfel profiturile pe care traderii şi managerii le câştigă peste an. Deşi şi salariile de bază sunt foarte mari, bonusurile fac legea. Directorii generali cu 15 ani de experienţă pot primi bonusuri de 5 până la de 10 ori mai mari ca salariile lor, care ating 200.000-300.000 de dolari.
ŞI, ÎN AL TREILEA RÂND. Băncile de investiţii se bazează foarte mult pe bani împrumutaţi, numiţi "leverage" în jargonul financiar. Lehman e un caz tipic. La sfârşitul lui 2007, Lehman avea acţiuni, obligaţiuni şi alte active în valoare de 700 de miliarde de dolari, în vreme ce investiţia făcută de acţionari (equity) era de circa 23 de miliarde de dolari. Restul erau credite. Ceea ce înseamnă că raportul între banii proprii şi cei împrumutaţi – "leverage ratio" era de 30 la 1.
Banii împrumutaţi şi investiţi pot determina catastrofe. Să presupunem că dai pe o acţiune 100 de dolari. Creşte la 110. Obţii, astfel, un profit de 10% – unul decent. Să presupunem, acum, că 90 din cei 100 de dolari sunt împrumutaţi. Dacă preţul urcă la 101 de dolari, profitul din investiţia proprie, de 10 dolari, tot de 10% este. (De fapt, pentru un profit de 10% preţul trebuie să depăşească puţin cei 101 dolari, pentru acoperirea dobânzii). Iar dacă preţul titlului urcă la 110 dolari, atunci ţi-ai dublat banii. Uau.
Odată interconectate, toate aceste piese au format o maşină de pariuri nebunească. Traderii şi managerii de fonduri au fost motivaţi cu stimulente fabuloase să facă orice pentru a creşte profiturile pe termen scurt. Împrumuturi ipotecare suspecte au fost ambalate în obligaţiuni, vândute şi tranzacţionate pentru a genera bani. Casele de investiţii au avut, şi ele, stimulente uriaşe pentru a cumpăra tot mai mult cu bani împrumutaţi. În vreme ce economia înflorea, guvernul îşi păstra aerul distant. Guvernul n-a impus reglementări mai dure pentru Fannie şi Freddie, permiţându-le să opereze cu "leverage ratio" care, potrivit unor calcule plauzibile, depăşea 60 la 1.
QED. Nu e vorba de faptul că mai-marii Wall Street-ului şi-ar fi înşelat clienţii sau creditorii, împingându-i să-şi asume riscuri de neasumat. S-au păcălit însă singuri, pentru că au fost orbiţi de recompensele pe termen scurt şi n-au mai văzut pericolele pe termen lung. Inevitabil, toate astea au ieşit la un moment dat la suprafaţă. Piaţa ipotecară a luat-o razna. Logica aproape perfectă a cumpărării cu bani preponderent împrumutaţi a început să funcţioneze în sens contrar. Pierderile au erodat capitalurile proprii mici ale companiilor, ridicând semne de întrebare asupra şanselor lor de supravieţuire. Anul acesta, Lehman a pierdut aproape 8 miliarde de dolari în ceea ce se numeşte "tranzacţii principale". Altfel, ar fi fost era profitabilă.
SOLUŢII DE VINDECARE. Ce formulă va găsi Wall Street-ul pentru a se reorganiza nu se ştie deocamdată. Companiile au nevoie de mai mult capital. Merrill s-a dus la Bank of America pentru că băncile comerciale au un "leverage" mai mic, de aproximativ 10 la 1. Pare probabil ca multe dintre fondurile de risc slab capitalizate să fie nevoite să-şi reducă împrumuturile. E valabil şi pentru companiile de private equity. În timp, toate acestea s-ar putea dovedi benefice. Companiile din domeniul financiar ar putea să ia mai puţine decizii prosteşti şi să se expună mai puţin riscurilor – cel puţin pentru o vreme. Oameni talentaţi şi ambiţioşi ar putea părăsi domeniul finanţelor, de care au fost atraşi pentru veniturile exorbitante, în favoarea unor industrii mai productive.
Dar efectul imediat ar putea fi acela că restul economiei va suferi. Mulţi şi-au pierdut deja locurile de muncă. State întregi şi oraşe, în mod special New York City şi New Jersey – care depind de profiturile şi de ştatele de plată ale Wall Street-ului – îşi vor reduce din nou cheltuielile. Băncile comerciale şi băncile de investiţii ar putea înăspri încă o dată condiţiile de creditare, împiedicând orice revigorare economică. Leşinul pieţei de capital ar putea adânci pesimismul consumatorilor, frica, reticenţa la noi cheltuieli. Ar putea urma alte prăbuşiri în lumea marilor instituţii financiare. E greu de făcut prognoze: crizele financiare seamănă, sub un aspect crucial, cu războaiele: îşi au originea în calcule greşite.
––-
Robert Samuelson, care lucrează la "Newsweek" din 1984, este unul dintre cei mai apreciaţi şi recunoscuţi jurnalişti ai revistei. A câştigat multe premii pentru jurnalism, inclusiv un John Hancock pentru cel mai bun columnist pe domeniul financiar şi de business (în 1993). Articolul său despre crahul Wall Street din octombrie 1987 a fost nominalizat la premiul Gerald Loeb.
