De la vânători-culegători la culegători-culegători

de Lucian Bondoc

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în prezent în lume este mult mai util să privim tabloul de foarte de sus decât de aproape.

Este adevărat atât din perspectivă economică și geopolitică, mai toate țările fiind conectate cu altele, cât și din perspectivă temporală, unele fenomene având origini foarte vechi.

La o astfel de privire, se observă cel puțin 5 zone important de conștientizat.

1. Pe când erau vânători-culegători, oamenii foloseau doar bogăția preexistentă

Poate părea ciudat să începem cu o etapă cu atât de mult timp în urmă, dar ar fi și mai ciudat să facem abstracție de percepțiile asupra lumii și instinctele pe care le-a putut insufla omenirii viața de vânători-culegători durate enorme de timp.

Este, astfel, important să avem în vedere că milioane de ani – practic, până acum aproximativ 11.000-12.000 de aniⁱⁱ – oamenii nu se deosebeau de alte ființe de pe planetă în privința bogăției. Adică, nu produceau conștient mai niciuna, ci se foloseau de ce era în jur, practic de ce lăsase fizic Dumnezeu sau, pentru atei, mecanica naturii. Implicațiile sunt și astăzi mult subapreciate.

Bogăția preexistentă fiind una limitată ca volum și, de obicei, dinamică (animale care fugeau, zburau sau înotau, fructe care aveau perioade optime etc), având și numeroși alți pretendenți (animale sau oameni), viața era una foarte dură. Supraviețuirea necesita, practic, de la mai toți adulții un standard destul de similar de abilități și efort, inducându-le, corelativ, percepția că activau și, deci, meritau, cam la fel.

Pentru că marea majoritate a indivizilor aveau abilități destul de similare și bogăția era preexistentă (întâmplându-se pur și simplu), reușitele cuiva ca vânător sau culegător nu prea aveau cum să fie văzute, de regulă, ca un semn de mare superioritate, ci ca un aspect mai mult de noroc în viață (ajunsese primul acolo etc). Prin urmare, era dificil să se perceapă succesul altcuiva ca fiind „pe merit”.

Cantitatea de hrană fiind plafonată la ce oferea în mod natural planeta, succesul unui individ sau grup era, de regulă, pe seama altor indivizi sau grupuri, creșterea populației pe ansamblu fiind limitată de ceea se găsea în jur. Mai toată istoria sa, omenirea nu a depășit 1 milion de indiviziⁱⁱⁱ. Nu prea exista „win-win”.

Faptul că abilitățile indivizilor erau destul de similare și bogăția se întâmpla exterior pur și simplu și era limitată natural făcea tentant să iei de la altul, dacă puteai, de vreme ce alternativa putea să însemne să mori de foame, iar mai tot ce avea altul se procurase din coșul comun al bogăției preexistente și mai mult pentru ca acela ajunsese primul acolo. Redistribuirea, inclusiv forțat, era justificabilă cumva chiar și moral.

Într-un context precum cel de mai sus, cooperarea de familie/clan era, de regulă, mai naturală și mai avantajoasă decât cea cu grupuri pe care nu le cunoșteai bine direct, pentru că hrana nu era suficientă, oricum, pe ansamblu pentru o creștere semnificativă a populației.

Toate cele de mai sus au facilitat instincte care sunt păguboase în prezent, dar ajungem și acolo.

2. Omenirea a început să prospere abia când a început să producă ea bogăție, nu doar să vâneze/culeagă bogăția preexistentă

Este clar că ne-a luat incredibil de mult timp, dar, până la urmă, foarte recent din punct de vedere istoric, oamenii au descoperit că pot și ei produce bogăție. Păstoritul și agricultura au deschis o noua epocă și, cu ea, calea spre sedentarizare (deci, spre civilizație propriu-zisă) și spre o creștere majoră a populației.

În primă fază, s-a imitat mai mult natura (creșterea animalelor sau cultivarea unor plante), viața rămânând dificilă, chiar dacă mult mai favorabilă speciei umane în ansamblu. Lucrurile s-au accelerat acum câteva sute de ani prin revoluțiile industriale. Acestea nu doar că au permis creșterea enormă a cantității de hrană produse de om, dar au generat bunuri și servicii pe mult mai multe dimensiuni decât cea alimentară. Cooperarea cu alții la nivel individual a devenit, astfel, mult mai mult o oportunitate, decât un risc. “Win-win” a devenit, de fapt, regula în „noua” lume, spre deosebire de cea „veche”, o parte din aspecte nuanțându-se doar relativ recent, pe fondul supraproducției.

În prezent, după cum am mai menționat și cu alte ocazii, clasificarea ocupațiilor din România include peste 4400 de meserii. Chiar și acestea sunt simplificări ale vieții – de exemplu, meseria de medic apare de câteva ori, deși sunt sute de specialități în realitate.

Practic, s-a creat o întreagă lume artificială/tehnologică, în plus de lumea naturală și mult mai complexă decât aceasta, și în care trăim mai tot timpul, tocmai pentru a ne proteja de duritatea lumii naturale. Marea majoritate a oamenilor nu mai trăiesc în lumea naturală reală deloc sau o fac doar parțial. Chiar și cei care fac demonstrații de supraviețuire în documentare televizate au, de obicei, haine, încălțăminte și câte o unealtă care l-ar face să pălească de invidie pe vânătorul-culegător mediu de acum 12 000 de ani.

Nu conștientizăm asta, de obicei, dar suntem, astfel, mult mai aproape de modul de viață din filmele science fiction cu astronauți pe Marte (doar că pe Pământ respirăm fără vreun costum special) și care ies din când în când în lumea dură de afară doar pentru a reveni rapid sub cupola protectoare a lumii tehnologice materiale construite – decât de lumea din care am „plecat” acum aproximativ 11.000-12.000 de ani.

De asemenea, nu realizăm de multe ori nici că destui oamenii (în mai multe zone ale societății) nu mai contribuie în prezent, de fapt, la bunăstare (o bună parte, din cauza politicilor publice eronate).

Motivul pentru care marea majoritate trăiesc mult mai bine decât vânători-culegătorii este acela că societățile sunt organizate pe principii parțial umaniste, parțial speculative și – spre deosebire de lumea de atunci – succesul cuiva, de regulă, nu mai este pe seama celorlalți, dimpotrivă, multe beneficii redistribuindu-se. Deși populația planetei a crescut de peste 2000 de ori în ultimii 12000 de ani și de peste 4 ori în ultimul secol^iv, sub 10% suferă de sărăcie în prezent, față de peste 90% acum 200 de ani și mai toți la începuturile agriculturii.

Dacă toți cei care au succes cât de cât pe merit ar dispărea dintr-o dată de pe planetă, este o mare eroare să se creadă că ar fi mai bine pentru cei rămași. Ar fi mult mai puțină bogăție de redistribuit, inclusiv prin ajutoare sociale etc, pentru că ea nu mai preexistă și nici nu se mai întâmplă pur și simplu.

Excepțiile (de exemplu, hoții și speculatorii) nu trebuie să ne facă să nu mai vedem regula care ține de schimbarea fundamentală de paradigmă și de lume în care oamenii trăiesc, de fapt, după perioada de vânători-culegători.

3. Pe lângă avantajele mari, evoluția continuă a tehnologiei de producere de bogăție a început să aibă și unele dezavantaje importante, cu impact asupra prezentului

Lumea artificială tehnologică și bogăția aferentă create de om oferă avantaje evidente.

Șansa la viață pentru miliarde de oameni și creșterea enormă a confortului sunt doar cele mai vizibile.

Evoluția continuă tehnologică are, însă, și unele aspecte negative important de conștientizat.

De exemplu, trecerea de la 2 meserii acum 12.000 de ani, la câteva zeci acum 300 de ani și la peste 4400 în prezent (și în creștere) a redus semnificativ fondul comun de experiențe umane.

Scăderea de peste 3 ori a numărului de copii pe familie, urbanizarea intensă și timpul mult mai mare petrecut la televizor sau pe internet în țările dezvoltate au adăugat la dificultatea de a mai experimenta sentimentul de comunitate care stă la baza armoniei unei societăți, mai ales naționale.

De asemenea, creșterea în complexitate a lumii și rapiditatea schimbărilor tehnologice au făcut și fac din ce în ce mai dificil de ținut pasul cu toată lungimea scării de complexitate. S-ar fi putut mult mai bine în această privință, dar numeroși politicieni au preferat calea mai ușoară a distorsionării realității și amânării reformelor. Or, politici publice de formare slabe pot dezavantaja semnificativ o țară față de alta în lumea actuală. Una este să ai segmente largi dintr-o populație conectate la a 4-a revoluție industrială și alta să le ai conectate mai mult la a doua, la prima sau chiar anterior. De exemplu, potențialul de generare de bunăstare pe termen scurt și mediu al cuiva care se plasează la nivelul primei revoluții industriale sau înaintea ei, gen cal și căruță, e foarte diferit de cel al unei persoane care ajută la a 5-a revoluție industrială.

Pe fondul confortului alimentar facilitat de progresul tehnologic și al politicilor publice eronate, destui oameni au și o dificultate de mobilizare și nu-și mai dezvoltă competențe. Instinctele de vânători-culegători le spun că – dacă au burta plină – mai bine își conservă energia și nu fac nimic, că nu se știe când o să aibă nevoie.

O implicație a celor de mai sus este o societate din ce în ce mai “împrăștiată” atât orizontal (ca experiențe profesionale și umane comune), cât și vertical (ca nivel pe scara înțelegerii lumii, precum și din perspectiva gradului de contribuție la bunăstarea și configurarea lumii și a veniturilor corelative).

Deoarece nu se explică și mai nimeni nu mai înțelege construcția lumii în ansamblu, o altă implicație vizează răspândirea la nivelul populației a unui sentiment de alienare și de pierdere frustrantă de control – cu repercusiuni nu doar pe planul seninătății și sănătății mintale, ci și pe plan politic.

În al treilea rând, crește și riscul de manipulare, diferența între capacitatea unui individ separat de a înțelege și acoperi complexitatea lumii și cea a unei organizații mai complexe, ca să nu mai vorbim de state, mărindu-se foarte mult în ultimul secol. De aceea, separația puterilor e și mai importantă decât în trecut.

Nu în ultimul rând, evoluția tehnologică a ajuns de peste un secol în punctul de generare de supraproducție, aspect cu consecințe foarte importante, după cum vom vedea la punctul următor.

4. Straniile probleme ale supraproducției

Supraproducția este definită, de obicei, ca fiind o producție peste necesar, sau pur și simplu în exces.^v Cu alte cuvinte, o producție peste ce ar fi rațional să se cumpere din necesitate sau utilitate obiectivă.

A început să se manifeste în Occident acum 100 și ceva de ani. În ultimii 50 de ani a devenit prezentă pe diverse ramuri în majoritatea țărilor din lume. A fost posibilă pentru că dezvoltările tehnologice au permis să se producă în fiecare an mai mult cu aceiași muncitori sau chiar cu mai puțini (nu prea are legătură cu dreapta politică sau cu stânga, ci cu nivelul tehnologic) și pentru că nu poți anticipa exact necesarul pieței.

Deși volumul total de bunuri consumate și ritmul lor de înlocuire au crescut enorm, pentru că tehnologia a progresat continuu, un procent din ce în ce mai mic din populație este necesar pentru a produce bunurile necesare la nivel planetar, cererea de servicii (majoritatea, și ele, importante pentru bunăstare) fiind, însă, în creștere. De exemplu, de la aproximativ 98% din populație în producție pe la 1900 în Europa, s-a ajuns la aproximativ 17% în UE, în prezent. ^vi

Deși a adus și aduce foarte multă bunăstare și nu este intuitiv că prea multe bunuri ar putea ridica și probleme, supraproducția are și efecte negative complexe:

(a) Are probleme de calibrare. Dacă se produce prea mult, se risipesc resurse și au loc și unele falimente, pe lângă efectele culturale negative detaliate mai jos. Pe de altă parte, dacă s-ar produce cu 20% mai puțin decât în prezent, ar trebui închise numeroase fabrici, salariații respectivi nu ar mai merge la restaurante, filme, munte, mare și ar consuma mai puține alte bunuri și servicii, generând alte falimente, risc de penurii etc. În 2020, când pandemia Covid 19 și starea de urgență au forțat o reducere a consumului spre nivelul de necesitate doar o parte din an, economiile dezvoltate au scăzut semnificativ și datoriile au explodat. E ca mersul pe bicicletă – trebuie o viteză minimă pentru a nu cădea, dar și mersul rapid uzează excesiv și crește riscul de accidente. În plus, îți dai seama că mergeai prea repede, de regulă, doar după ce cazi.

(b) Induce probleme mari în societate pe plan valoric – Cred că nevoia economiei de supraproducție de a încuraja continuu (supra)consumul a generat o mutație sistemică fundamentală a modelului cultural exterior de la a stimula rațiunea, la a stimula emoția și a ceea ce, anterior, erau păcate/vicii. Astfel, dacă până acum 100 și ceva de ani, atât cadrul religios, cât și cel darwinian erau ascensionale – să aspiri spre un model superior, să-ți fie rușine de păcate/slăbiciuni/pulsiuni primare, să fi generos, tenace, să muncești pentru o recompensă îndepărtată în timp, să încerci tot timpul să fi versiunea cea mai bună a ta – cadrul actual este unul care împinge spre cel mai mic numitor comun. Și tu meriți totul, fă-i doar ce îți place, nimeni nu poate să-ți dea lecții, orice poftă merită împlinită, uite ce și-a luat altcineva – ia-ți și tu etc.

Practic, aspecte care au fost reprimate timp de mii de ani ca păcate/aspecte negative pentru devenirea unui om – lăcomia, mândria, invidia, neînfrânarea – acum sunt promovate indirect (și fără vreo conspirație în spate) ca lucruri bune^vii.

Una din consecințele suprastimulării emoției este că redevenim tribali după ce abia reușiserăm să trecem de nivelul respectiv prin rațiune și experimentare timp de câteva mii de ani. Pentru că, atât din perspectiva tensiunii dintre imperii și state naționale, cât și din cea a creșterii consumului, este avantajos să fie cât mai multe triburi, acest aspect încă nu este contracarat coerent.

Mai trebuie înțeles la acest punct că trecerea de la o pondere a populației de aproape 100% implicată în producție la doar aproximativ 17% în multe țări occidentale în ultima sută de ani, faptul că partea de servicii în economie (în bună parte, foarte importantă și ea pentru bunăstare) este mult mai abstractă și faptul că zeci de procente din populație nici nu mai sunt implicate deloc în activități economice – au deconectat din ce în ce mai mulți oameni de modul în care se produce, de fapt, bogăția în prezent. Aceștia au devenit, astfel, tentați din nou de instinctul de vânător-culegător al existenței unei lumi cvasimagice în care bogăția se întâmplă pur și simplu (așa cum fusese milioane de ani).

De asemenea, cele de mai sus, precum și politicile comerciale de stimulare a Homo Cliens au facilitat sentimentul de îndreptățire (entitlement), cuplat cu așteptări care tind să se raporteze la cel mai înalt standard de pe planetă vizibil la televizor.

Războaiele culturale speculează aceste tendințe valorice negative intrinseci modelului actual.

După ce – de la vânători-culegători – ajunseserăm larg la omul productiv – se revine gradual înapoi, dar mai mult spre “culegători-culegători”.

(c) Supraproductia tinde și să faciliteze tensiuni geopolitice– Atunci când produci în fiecare an mai mult cu mai puțin, căutarea de consumatori/piețe devine constantă.

Dacă până acum vreo 70 de ani comerțul internațional se concentra mai mult pe acoperirea diferențelor reciproce, ducând, de regulă, doar la „win-win” (o țară avea măsline sau cupru și alta mere sau fier), de când din ce în ce mai multe țări produc autovehicule, de exemplu, sau alte lucruri similare, lucrurile s-au complicat. Deși supracapacitățile tind să fie reduse prin crize, practic prin testul realității, în ce țară sau bloc geografic se reduc mai întâi contează.

Desigur, contează și modul de organizare a unui sistem financiar internațional, modul de utilizare a monedelor de rezervă și gradul de protecționism sau liberalizare privitor la comerțul dintre state.

5. „Chinurile” actuale ale nașterii unei ordini mondiale ajustate

Ne aflăm în situația cumva bizară în care:

(a) Modelul de economie de tip occidental produce mai multă prosperitate ca niciodată și numărul de oameni de pe planetă care ar mai avea până să atingă un nivel mare de confort ar permite teoretic modelului să continue în mod similar decenii, dar – de mulți ani deja – creștem cheltuielile mai repede decât producem bogăție. Adică, am mărit prea repede proporția celor care nu contribuie la bogăție („culegători-culegători”) chiar și pentru un model care produce mai multă în fiecare an.

(b) Lumea actuală fiind acum ca un vapor foarte complex, construit în timp, și la care fiecare generație mai adaugă sau modifică ceva, au apărut și din ce în ce mai multe situații de elite de facto care nu mai înțeleg elementele care au făcut ca vaporul să plutească și să fie funcțional ca ansamblu. Pentru a mai organiza o discotecă pentru pasageri, se dau din ce în ce mai des găuri cu „burghiul” care ajung până în „coca vasului” sau care avariază „cârma”.

Una dintre cele mai nocive „găuri” date în vapor în Occident – mai ales în UE – a fost îndepărtarea parțială de capitalism din 2008 încoace. Pe iluzia cvasimagică de vânător-culegător că bogăția se produce oricum și vaporul suportă orice, precum și sub presiunea unor segmente de populație din ce în ce mai mari stimulate emoțional și clientelist de zeci de ani, nu s-a mai lăsat în principal piața să corecteze cursul, ci s-a decis politic că se poate trece peste erori fără suferință.

Atunci (i) când nu mai lași, de regulă^viii, piața normală să corecteze dezechilibre și intervii excesiv și din ce în ce mai des, (ii) când iei centralizat și mai mult politic decizii majore privind alocarea de resurse (gen, sute de miliarde în direcții negândite tehnic până la capăt) și nu mai lași asta, în principal, descentralizat și (iii) când descurajezi dezbateri prin abordări de tip cancel culture (dacă vreau bine înseamnă că și fac bine și, dacă zici ceva, ești o persoană rea), riscul este să tot pierzi din competitivitate tocmai când ai nevoie de mai multă.

(c) Deciziile din 2008-2009 au distorsionat excesiv și modelul monetar internațional. Pentru a nu presa populația să lucreze mai mult, a nu reduce cheltuielile la un nivel mai rațional, dar nici crește taxele – s-a recurs la îndatorare, precum și la un „quantitative easing” ajunse, de atunci, la proporții agregate colosale. Chiar și economiști foarte respectabili descriu asta ca fiind o mare găselniță, ambalată savant ca fiind noua teorie monetară, dar efectele doar s-au văzut ceva mai întârziat. De exemplu, unele au fost mascate de faptul că piața globală a absorbit până recent o parte din acel quantitative easing, pe fondul politicilor de constituire de mase mari de monede de rezervă.

Faptul că emitenții au tot sărit calul a jucat în tensiunea geopolitică actuală în care unele state încearcă să atace modelul cu totul și să profite de trăitul peste nivelul de efort și sevrajul incipient din UE și SUA. Desigur, nu se pune problema că s-ar oferi de vreun alt bloc vreun model mai atractiv în prezent, dar trebuie înțelese și propriile erori legate de situația actuală, pentru a implementa soluțiile corecte. Aceasta mai ales că România a adoptat de ani de zile politici guvernamentale și mai păguboase (și fără să aibă vreo monedă de rezervă decât pentru români).

(d) Deși motorul de tip occidental a facilitat mult creșterea de bogăție pe tot globul, s-a ajuns în punctul în care un număr în urcare de state au devenit suficient de bogate și tehnologizate pentru a dezvolta baze industriale cu capital propriu (care concurează pentru consumatorii).

Parțial ca o reacție identitară la globalizare, parțial pe fondul emoțional stimulat chiar de supraproducție de multe zeci de ani, parțial din frustrări istorice, parțial din conștientizarea că – dacă nu deții ceva motoare proprii – participarea la funcționarea motoarelor altora aduce bogăție, dar este una mai fragilă decât altfel, dar și, parțial, din neînțelegerea zonelor unde supraproducția nu este sustenabilă local pe termen mai lung – din ce în ce mai multe state au intrat în cursa concurenței industriale globale, punând, însă o presiune suplimentară pe model.

(e) Pe fondul conflictului din Ucraina, Occidentul a început să se trezească, realizând o parte din propriile erori, precum și faptul că alții încearcă și folosirea altor mijloace, decât pur economice, pentru a-și îmbunătăți poziția concurențială și simțindu-se cumva trădat de faptul că majorarea enormă a bogăției la nivel global datorită motorului său a început să fie folosită împotriva sa.

Doar că, în intern, numărul mare deja de culegători-culegători încă menține inerții înspre decizii infantile/iresponsabile, deși ar trebui crescut rapid procentul celor care contribuie la bunăstarea generală și trecut la o alocare de resurse mai pragmatică și la politici de valori constructive.

În extern/geopolitic – dincolo de conflictul din Ucraina, concurența pentru piețe s-a acutizat și s-a escaladat și geopolitic^ix. Neglijarea războaielor culturale timp de decenii a facilitat și manipulări populaționale excesive defavorabile pe mai multe continente, inclusiv „acasă”. Unele evoluții s-ar putea să necesite tactici de tip jujutsu o vreme.

Adoptarea de multe state și blocuri a conceptului de autonomie strategică în diverse forme este, parțial tot o reacție la accentuarea concurenței, dar va genera și propriile probleme. De exemplu, autonomia strategică va genera o presiune spre creșterea prețurilor, de vreme ce nu se va mai lua din locul cel mai ieftin, ci din cel mai sigur pe termen lung.

De asemenea, multiplicarea numărului de surse va crește și capacitățile de producție la nivel planetar, ceea ce alimentează, parțial, supraproducția. Desigur, apariția unor noi capacități se va face, parțial, în detrimentul altora, dar, pe ansamblu, vor fi și dublaje, mai ales că o parte sunt decise politico-strategic, nu economic. Statele vor trebui să-și asume ineficiențele aferente.

De exemplu, dacă vrei să faci o fabrică nouă de armament, trebuie să asumi achiziționarea producției pe termen lung, fie că vei mai găsi clienți și în străinătate, fie că nu (și astfel de decizii sunt necesare). Adică o parte din supraproductie va fi preluată pe termen lung de sectorul militar. Și aici, se subapreciază toate implicațiile, dar al nostru trebuie, oricum, întărit față de nivelul actual.

(f) Scăderea mare a numărului mediu de copii pe familie din ultimii 50 de ani, costurile din ce în ce mai mari pentru planetă ale unor tipuri de (supra)consum actuale și epuizarea în parte a potențialului de stimulare a consumului prin îndatorare fac, însă, oricum, mai dificilă structural promovarea modelului în continuare exact așa cum este. De exemplu, una este să crească populația de 4 ori într-un secol și alta să crească cu 20% după care să fie anticipată să scadă.

(g) Pentru a păstra sau crește nivelul consumului într-o lume în pierdere masivă de viteză demografică, cu destule resurse sub presiune și cu o concurență globală mai mare ca niciodată, devin tentante încetinirea unor piese ale modelului (greu de făcut dacă nu o fac toate statele – de ex., politicile verzi), stimularea artificială a schimbării radicale a consumului (de ex prin accelerarea unei noi revoluții industriale – riscul și aici fiind de identificare eronată a tehnologiilor de susținut), conflictul economic (și nu numai) și creșterea prețurilor.

În ceea ce privește varianta creșterii prețurilor, ea derivă parțial și din cauza aspectelor de mai sus. Doar că necesită și o creștere de venituri pentru segmente mari de oameni.

Ar fi, deci, nevoie de reconvertirea multor culegători-culegători în contribuitori la bunăstare, creșterea eficienței statelor, mărirea îndatorării/creditării (din ce în ce mai dificilă pe fondul chefului general din ultimele decenii) sau redistribuirea și mai mare de la cei care contribuie deja la bunăstare. Pentru moment, se merge doar pe un mix din ultimele două, mai ales la noi.

Ca o paranteză, inteligența artificială ar putea genera la un moment dat o abundență cvasi-totală, închizând cercul de la vânători-culegători prin ajungerea din nou într-o lume în care bogăția se întâmplă pur și simplu. Logic, însă, dacă statele cele mai avansate ar considera că suntem foarte aproape de acest punct, nu am vedea probabil tensiunile actuale în lume pentru că nu ar mai fi o miză. Vor fi progrese mari rapide, dar suntem, deci, încă departe de punctul respectiv (a nu se confunda o IA care ar putea oferi abundență cu una care ne-ar putea anihila pe toți).

În concluzie, trăim într-o lume foarte bogată, dar de o bogăție destul de fragilă, dependentă de fluxuri de cooperare permanente.

Numărul celor care contribuie efectiv la bogăția respectivă este deja prea mic și instincte eronate ale unor segmente în creștere încă nu sunt contracarate, ci speculate de iresponsabili care fie nu înțeleg sursa bunăstării actuale, fie cred eronat că ea este inepuizabilă și se va întâmpla, oricum, cumva. Or, dacă am deveni toți „culegători-culegători”, am ajunge la sapă de lemn în puțini ani.

Nevoia mai tuturor blocurilor de mai multe resurse pentru adaptare coincide cu acutizarea concurenței economice și geopolitice, democratizarea tehnologiei crescând numărul de state care au supraproducție și probleme similare, concurând pentru piețe care nu mai pot crește în același ritm din considerente demografice, de datorii, saturație sau de epuizare a unor resurse ale planetei.

Posibilități de creștere mare a prosperității în continuare există cu siguranță, dar încercările de soluții care se observă în prezent nu sunt bine calibrate și sunt riscante. În intern, pun presiune tot pe cei care contribuie deja la bunăstare și mai deloc pe ceilalți. În extern, induc frica colapsului pentru cei care ar pierde cursa, aspect delicat într-o lume cu numeroase arme distrugătoare.

Fiind parțial forțate/artificiale și parțial pliate pe comportamente umane neconstructive, riscă să genereze tensiuni din ce în ce mai mari în perioada următoare, mai ales având în vedere că destule state nu mai promovează intern într-un grad suficient un contract social cu adevărat echitabil și probabilitatea de a se scăpa de sub control tensiunea externă a crescut (și pe fondul emoțional mult mai extins stimulat de decenii).

Acutizarea concurenței globale, tensiunile geopolitice și consecințele trăitului pe datorie presează și spre o revenire la mecanisme mai sănătoase pe mai toate palierele. Viteza va conta, însă, inclusiv pentru descurajarea unor escaladări între timp cu potențial apocaliptic sau distopic.

Cei care au un rol constructiv pentru bunăstare trebuie să înțeleagă că, marea majoritate, sunt structural în varianta de redistribuire excesivă dacă nu se implică în îmbunătățirea rapidă a politicilor publice. „Culegătorii-culegători” tind doar să…”culeagă”, iar unele segmente speculative din stat și economie se văd ca noii „vânători”, doar că mai mult față de propria populație, subminând tocmai baza creșterii bogăției generale.

Este nevoie de politici publice inteligente care să stimuleze din nou un contract social decent și omul productiv, potențialul de bunăstare fiind mare și zonele de manifestare fiind mult mai largi decât a fabrica un ciocan sau o seceră.

i În plus de sursele specifice citate, unele aspecte pot să reflecte mențiuni și informații din cărți/analize ale lui Mervyn King, Thomas Pikkety, Thomas Sowell, Milton Friedman, Joseph Schumpeter, Yuval Harari, David Eagleman, Robert M. Sapolsky, David Ariely, Daniel Siegel, Amy Blankson, precum și colecția Science et Vie/Science et Avenir.

ii https://education.nationalgeographic.org/resource/resource-library-hunter-gatherers/

iii A se vedea, de exemplu, Kremer (1993) – Population growth and technological change: one million BC to 1990. (Quarterly Journal of Economics, Vol. 108, Nr 3, 681-716).

iv https://ourworldindata.org/population-growth?insight=the-world-population-has-increased-rapidly-over-the-last-few-centuries#key-insights

v https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/overproduction – the action of producing more of something than is needed, or producing too much.

vi Merită menționat că, parțial natural, parțial prin politici publice, s-a realizat istoric: (a) limitarea factorilor de creștere a (supra)producției – de exemplu, de la aprox. 98% din populație în producție pe la 1900 în Europa, s-a ajuns la aprox. 17% în UE, în prezent (unele aspecte ținând, însă, și de modificări de calcul statistic). și (b)stimularea (supra)consumului – de exemplu, prin liber la reclame la majoritatea bunurilor și serviciilor, creșterea foarte mare a creditării, standarde euro 1, 2, 3, 4, 5 la mașini pentru a le schimba mai des etc.

vii Am detaliat mai mult acest aspect în alte articole (de ex, A Treia Fundație sau Cursa-infernală și-modelul-socio-economic-al-următorilor-15-20-ani).

viii Piața nu poate corecta orice și intervenția statului este necesară în destule zone, dar relevant mai puține decât a început să fie cazul în ultimele decenii și mai ales în ultimii 4 ani. După cum am detaliat cu o altă ocazie, dacă nu intervii foarte punctual, cu cât o faci mai mult, crește presiunea să o faci și mai mult.

ix Unul din motivele importante ale poziționării Rusiei (cu peste 50% din exporturi reprezentate de hidrocarburi) a fost probabil legat și de teama de irelevanță pe termen mediu dacă aștepta rezultatele sutelor de miliarde de investiții anunțate de UE și SUA în tranziția energetică. A preferat să încerce să negocieze acum.